Despre relatii

Lately mi se pare ca traiesc o varianta damboviteana a lui sex and the city, cel putin la nivel de conversatiuni de cafea.... nah. Dar sa revin,  vorbeam cu o buna prietena despre relatii, barbati, implicare etc samd.Si miss (pe care, de altfel, o iubesc si e una din prietenele mele cele mai apropiate) zice ca ea vrea o relatie, dar ii e frica de presiune. Iar eu am ramas muta gandindu-ma ca mintea mea e la ani-lumina de povestea asta. Adica eu am functionat dintotdeauna in relatii. Uneori mai multe in acelasi timp, cum ar spune un individ cu simtul umorului. Dar totusi, mi-au placut dintotdeauna si presiunea si ingradirea care vin asociate cu relatiile.

 "In loc sa ma recasatoresc, mai bine imi gasesc o  femeie care sa nu-mi placa si-i dau pur si simplu o casa." >     Rod Stewart

Acum as reveni la subiectul marriage. Ca daca relatiile imi plac, ideea de mariaj ma panicheaza. Pentru ca o asociez cu ani de obisnuinta, cu un joc de putere din care toata lumea pierde si cu imaginea nevestei acre care savureaza creierul sarmanului cu betisoare chinezesti, respectiv grobianul indiferent caruia i se falfaie complet de orice.  Baaad, ce sa zic. Si totusi, vreau sa cred in frumusetea povestii de iubire, visez - vorba unei prietene- la blestemata de rochie alba si da, sper ca o sa fiu eu aceea care sa aiba cel mai frumos, cald, tihnit si perfect mariaj. Inca nu am cunoscut pe nimeni care sa traiasca asa ceva, dar asta e, mie imi plac mult utopiile....Cum se pupa perfectiunea asta casnica cu sosetele aruncate langa cosul de rufe nu stiu inca, dar nah. Revenind - ca vaz ca mintea si tastele ma arunca in alte planuri - la relatii si presiune, cred ca nu mai inteleg eu noul val al noilor trenduri in materie de angoase. Pe vremea mea, ma temeam ca nu sunt suficient de interesanta intr-ale culturii si sexului, ca nu-mi iese tocanita perfect si ca nu stiu sa calc camasi fara sa le fac dunga pe maneca. Acum vad ca lumea se teme de implicare, de atasare si de pierderea spatiului personal. Iar eu vin de fiecare data si spun ca exact despre asta e vorba in relatii. Trebuie sa te implici, sa te atasezi si sa renunti la spatiul personal.

E perfect ok, on the other hand, sa nu vrei sa te implici si sa nu renunti la micile tabieturi zilnice. Am prietene care nu au facut-o si sunt perfect asumate, dupa cum cunosc un numar semnificativ de barbati dezirabili care au decis ca e mai simplu sa nu aiba o relatie . E drept ca poate sunt prea batrana sa mai iau in calcul varianta asta, dar stau sa ma intreb care e finalitatea. In cazul barbatilor, sa spunem ca pot intelege. Dar zau daca pricep care e treaba cu gagicele. Adica ok, ai peste 30 de ani, ai job, cariera, viata sociala, gasca de gagice si prieteni. Iesi joi, vineri, sambata si duminica in oras, luni , marti si miercuri socializezi la cafenele si evenimente- asta e cazul fericit, in care iti si permiti. Te mai tavalesti ocazional cu cate vreun personaj care ti se pare interesant si ....ce? Ce ramane in urma povestii asteia? Care e urmarea? Pleci tu noaptea, pleaca el, dimineata iti spui la revedere sau ne mai vedem, ce iti spui? Si daca mi se parea ca pe la 19-20-and so on povestea asta era oarecum interesanta, stau sa ma gandesc daca as putea sa traiesc asa si spre 30 & more anisori. Si nu as putea, nu pentru ca as fi  vreo ingenua ci pentru ca am inteles despre mine ca eu functionez "in relatie".

Acum, aflu ca e greu sa ai o relatie , ca barbatii nu se mai implica samd. In acelasi sens, toti - dar absolut toti barbatii cu care am discutat declara ca isi doresc o relatie, ca isi cauta o posibila partenera dar " ca e o problema cu atitudinea". Adica muierile din capitala damboviteana s-au emancipat . Inteleg din cele discutate si cum functioneaza emanciparea asta - guys' way.

De exemplu, doamnele decid sa se realizeze profesional. Din experienta mea, aceasta dorinta se materializeaza in discutii despre cat de mizerabila e povestea de la locul de munca. Indiferent ca e vorba de sefi sau angajati, fetele de cariera trebuie ascultate in timp ce se plang. Apoi trebuie sprijinite - inteleg ca de catre partenerii lor - sa se realizeze in cariera. Whatever that means, dar am auzit-o de prea multe ori ca sa nu o mentionez.Asta ce inseamna? Sa se duca respectivii sa munceasca in locul lor? Sa le faca dosarele, business-planurile si sa le convinga cientii? Nu am inteles niciodata, desi sunt o creatura care incepe munca la 8 si termina la 21.00. Cu toate astea, nu cred sa ma fi plans vreodata ca munca mea e de kkt, iar cand am considerat ca e de rahat pur si simplu mi-am dat demisia.

Apoi doamnele decid sa se emancipeze. Am inteles ca asta se traduce printr-un frigider gol si camasi spalate la curatatorie, dar si prin libertinaj sexual. Si fara sa fiu ipocrita, pentru ca in cazul meu slava cerului ca exista o doamna draguta care vine si face curat, spala, calca etc, totusi nu pot sa nu ma gandesc ca daca as fi barbat as prefera sa am o partenera care sa nu imi serveasca discursul asta, ci o masa calda seara si cafeaua proaspata de dimineata.  Referitor la a doua componenta, e perfect ok sa iti traiesti fanteziile, doar ca inclin sa cred ca e de nuantat....dar despre asta, alta data.

In ultima vreme aud si discursul fetelor despre weekenduri in afara Bucurestiului si plecari regulate in strainatate. Am o alta dilema, si anume cum se face ca desi ele sunt emancipate si puternice, sarcina "entertainmentului" cade mai mereu in spatele barbatilor? Si nu inteleg cum de mai ai chef, dupa o saptamana, sa conduci 3-4 ore ca sa stai o zi si jumatate la munte, de exemplu. Ma gandesc la mine, care nu am reusit sa ajung la casa mea de vacanta de la munte sau mare de vreo 2 ani, si nu sunt decat 2 ore de condus pana acolo. Dar ma rog, poate stau eu prost la capitolul organizare. Alta amica era revoltata pur si simplu ca mister cu care isi impartea viata si patul nu o mai dusese la "shopping" in strainatate. Si eu, naiva, o intreb de ce nu se duce singura. "Pai cum sa ma duc, cine plateste?" LOL.....

Apoi subiectul inevitabil....plozi. Toate vor copilasi. Si eu vreau. Nu inteleg insa de ce dupa ce ii fac se dau de ceasul mortii ca e greu sa-i cresti. Soro, credeai ca stiu sa isi schimbe singuri scutecele? Ca se duc singuri la "gradi"??? Ah, si faza cea mai dura e ca inevitabil se plang ca nu mai au timp pentru ele. Pai eu credeam ca faci un copil tocmai pentru ca ai atata generozitate incat iti asumi ca nu vei mai avea timp de tine, ca nu vrei sa mai traiesti doar pentru tine, ca vrei sa transmiti tot ce e mai bun in tine prin acel copil samd. Mda, poate ca inteleg eu lucrurile gresit.

Bref, ca deja m-am racorit si mi-a trecut cheful, ori eu sunt defecta si mama m-a educat prost, ori eu nu mai inteleg cum functioneaza treburile in relatiile moderne....