Constanta cu parfum de primavara

De cand eram mica mi-a placut sa merg la mare primavara. Incepeam sezonul cu 1 Mai, apoi reveneam de fiecare data la Constanta, mai ales primavara. Poate e doar imaginea mea idealizata derspre orasul de la mare, dar imi vin in minte strazile umbroase, casele cu ferestre mari ce dau spre mare si mirosul de sare si suberek cu airan. De cativa ani am avut norocul sa nu mai stau la hotel, asa ca de fiecare data am senzatia ca ajung acasa atunci cand ma duc la mare. E un acasa frumos, insorit si linistit, desi nu a fost dintotdeauna asa.

Weekendul asta am revenit in orasul de la mare, insa cu alt pretext. Cei de la Erudio au organizat o plimbare cu Bricul Mircea, iar eu nu puteam lipsi :). Asa ca, pasind pe pasarela ce ma ducea la bord, mi-am construit in minte scene cu parfum de Medeleni si m-am transportat intr-o epoca in care femeile purtau rochii si vorbeau frantuzeste, iar barbatii erau galanti. Desigur, mintea mea imi joaca feste, caci suntem departe de o astfel de lume, dar nu despre asta e vorba aici. N-am sa fac o istorie a barcii, caci ea e disponibila cu tot cu date si fapte pe net. Am sa vorbesc insa despre luminile marii, despre aerul greu si sarat de dinainte de furtuna si despre cum ploua la Constanta. Sunt elemente care ma readuc, de fiecare data, aici, oriunde as fi, pe orice plaja oricat de frumoasa din lumea larga. Poate e doar afinitatea mea pentru trecut si amintire, poate e doar aerul familiar in care am crescut, dar pentru mine diminetile tihnite la malul marii sunt tot ce imi doresc atunci cand ma gandesc la liniste si pace. Asa si acum, cu imaginatia ce baleiaza intre un trecut imaginar si prezentul continuu, mi-am construit un film in lumini despre strazile din Piata Ovidiu si marea ce miroase a sare si lumina.

Am prins un rasarit si mi-am umplut ochii de lumina neverosimila a zilei. Culoarea aerului era un rozaliu-grej, cu parfum de flori si cafea la ibric. Marea e ireal de linistita, parca prea lenesa pentru valuri. Inainte de furtuna, linia dintre apa si aer dispare. Norii se scufunda in imensul gri lipsit de valuri. Nici pasarile nu mai au curaj sa zboare, iar o liniste perfecta se lasa peste micul golf. Din spatele ferestrelor inalte, ma uit in gol si mintea mea zboara spre alte dimineti, din alte epoci. Imi imaginam femeile vreunui artist pierdut in timp cum savurau, cu aceeasi placere voluptoasa, vreo furtuna din spatele unor draperii groase, dezvelindu-si goliciunea in lumina pierduta. In mintea mea, amorul are placerea vicioasa a interdictiei si mirosul de piele incinsa, amestecat cu flori si sare. Mai miroase a tutun greu si a capsuni, uneori. Dar cel mai adesea miroase a lumina scazuta, a furtuna si ploaie .

O pala de vant ma trezeste la prezent, cand observ ca mainile mi se crispeaza in aerul umed si rece. Ma uit mirata la ele, parca trezita dintr-un vis. Pe podelele de lemn ceruit ale bricului mi se pare ca aud pasii apasati ai vreunui ofiter. E insa doar un tanar din Galati, care se plange ca e mai bine in armata, decat la marina, ca in armata stai si la marina muncesti.

Frumusetea studiata a timpului trecut mi se sterge rapid din fata ochilor, iar eu revin in cotidian cu o vaga parere de rau si miros de cafea la ibric undeva in cerul gurii.

Deci clar e criza!

In ultimele luni am ignorat sistematic emisiunile alarmante care anuntau cu mare tam tam criza. Am mai zis eu ca nu ma pricep la politica si nici nu ma intereseaza prea tare sa ma pricep. Dar azi, abia azi mi-am dat seama ca a venit criza.

Eu am o viata simpla. Ma duc la sala, vin acasa si stau la birou in papuci moi si halat. Fac sport si mai fac cate una-alta, asa cat sa ma bucur de viata si sa imi castig painea de toate zilele. Deci eu si criza nu prea ne-am intalnit, ca nu am avut unde. Dar azi....it hit me. Am avut de pierdut vreo jumatate de ora prin Dorobanti asa ca, intrucat mi-era foame si sarisem peste micul dejun mi-am zis ca e indicat sa ma opresc la una din cafenele sa mananc. Sa ne intelegem, nu ceream mult, o omleta/sandwich, un capuccino si o apa. Ora 9.00.

Prima oprire, Rue du Pain. Gol. Intru sfioasa aproape, inauntru nici chelneri nici clienti. Dau sa ies si tocmai apare un baiat care imi spune ca brutaria e inchisa. Zic-asta stiu, dar mic dejun? Niet. Cafea, ca apa n-a venit. Zic buuuuun.Si plec. 

Next stop, BT Cafe (ii zice altfel acum, dar eu tot asa ii zic) . Cald, mirosea a trabuc si cafea cu scortisoara. Eram doar eu si cu un domn in varsta care citea un ziar nemtesc. Aici e de mine. Intru, ma asez confortabil la geam, scot pana si laptopul. Apare un chelner, ma intreaba ce vreau. Zic repede, deja mi-era prea foame ca sa mai citesc meniul. A..... n-avem omleta. Salata? Incerc eu timid. Nu, ca nu mai facem salate. Bun. Sandwich? Mai am unul singur. Adjudecat, zic eu.

Cand vine cu el- peste vreo 10 minute - indraznesc sa intreb ce se intampla. Chiar nu mai mananca nimeni dimineata ? Eu nu mai frecventez zona de cativa ani, asa ca nu mai sunt chiar la curent, dar pe vremuri mancam un sandwich inainte de a merge la birou, exact cat sa fiu in forma , era lume dimineata si era chiar amuzant . Nu prea, zice el dezamagit. Dimineata cel putin...cel mult cafele. Nu prea mai aducem mancare.

Ora 9.45
Plecand apoi spre birou am vazut nefericitii care manifestau in fata guvernului. Ce sa mai ceri nene bani pentru copii si pensionari, cand pana si pe Dorobanti e criza....

Mic ghid de supravietuire in dressing

Acum cativa ani, pe cand eram mica si impresionabila, visam sa am atat de multe haine incat sa ma pot imbraca in fiecare zi altfel. Si, desigur, pantofi cat sa pot purta in fiecare zi alta pereche. In fine, intre timp am reusit sa colectionez un numar substantial de pantofi si unul si mai si de haine.

Acum, de ceva vreme, am decis ca e cazul sa le si port si, cum sunt in plin proces de a deveni mai feminina, am decis sa organizez si acest aspect al vietii mele.

Inainte era un soi de aventura. Ma trezeam la timp, ma pregateam sa alerg pe scari cu cafeaua in mana, plina de entuziastm si ....ajungeam in dressing, in fata umeraselor si ma uitam cu o privire tampa si confuza la hainele care nu-mi spuneau nimic. Basca....mi se parea atat de mare efortul de a ma incotzopeni in vreo pereche de pantofi, cand ugg-ii erau atat de confortabili si treningul atat de moale si cald... Asa ca esuam lamentabil, spunandu-mi, mai ceva ca Scarlett O'Hara, ca si maine este o zi si ca o sa ma gandesc la cum ma imbrac de maine. Si coboram tacticos spre stirile de dimineata, cu cafeaua in mana si cizmele pufoase si moi in picioare.

Asta pana cand am realizat ca aveam haine cumparate de cateva luni bune si carora nu le rupsesem nici macar eticheta. Am inceput sa fac un mic si anonim sondaj de opinie la sala, sa vad care e treaba cu fetele. Unele se trezesc cu 3 ore inainte ca sa isi faca parul, sa se machieze si sa se hotarasca in ce se imbrac, dar eu sunt incapabila de acest efort. Pur si simplu imi place sa dorm. As visa sa ma trezesc direct din pat in locul in care am treaba, dar din pacate nu merge asa...Deci mi-am propus sa imi pregatesc de seara hainele pe care urmeaza sa le port a doua zi si sa ignor complet orice tentativa de lene. Sau de creativitate, caci in cateva randuri mi s-a parut ca am idei mai bune dimineata, lucru in totalitate fals. Deci seara, cu creierul limpede si agenda in mana, imi aleg hainele, pantofii si bijuurile, imi pregatesc geanta (asta am invatat-o in timp, cand am realizat csa de fiecare data uitam cate ceva acasa) si mi le asez frumos pentru ca a doua zi de dimineata sa nu trebuiasca sa gandesc prea mult.

Cand totusi chiar nu am chef sa ma impopotzonez la prima ora - mai ales in zilele in care merg la sala la 8 -  imi iau frumos hainele intr-o sacosa de carton, impreuna cu pantofii si lenjeria de corp si, dupa ce termin cu sportul, dusul si masajul de rigoare, ma echipez si sunt in forma toata ziua.

Pentru ca nu credeam sa ajung sa spun asta, dar imi place mai mult de mine de cand ma imbrac frumos si sunt mai atenta la detalii.

Besides, daca reusesc vreodata sa fac si micul dejun inainte de a pleca de acasa, cred ca imi ridic statuie singura...

Macarons, primavara

Mie primavara imi place mult, cam cel mai mult, de fapt. E anotimp de indragosteala, de plimbari, de calatorii, de tot felul de lucruri frumoase. In general, primavara am si cele mai frumoase idei si mi se intampla si cele mai frumoase calatorii. Nu sunt eu vreo mare turista, in mare din comoditate si mai ales datorita faptului ca imi place la Bucuresti. Dar cand plec, ma bucur .

Destinatia mea preferata ramane insa Parisul. Am umblat pe cateva continente, am vizitat ceva locuri, dar tot acolo imi place cel mai mult. Cand eram mica, tata pleca la Paris si imi aducea mereu de acolo carti si imagini cu flori si parcuri, poze idealizate ale unui oras deja frumos. Imi spunea ca la Paris miroase frumos a flori, ca lumea se imbraca frumos si ca e chic sa circuli cu metroul. Iar eu am crescut in atmosfera asta, cu povestile profesoarei mele de franceza, care traise vreo 30 de ani la Paris si care imi spunea cele mai minunate lucruri despre oras.

Asa ca si acum imi place acolo. Stiu acum ca Parisul nu miroase a flori, ca metroul nu e chic dar e util si ca orasul e frumos atunci cand ai chef si pofta de viata. Culmea, prima data cand am ajuns acolo eram cu sufletul zdrente. Acum cativa ani, lumea mea se sparsese in bucati, iar eu am plecat cu sufletul gol spre un oras la care doar visasem. Masutele inghesuite din Marais si o doza sanatoasa de Mojito imaprtita frateste cu doi gay necunoscuti au facut ca dilemele mele existentiale sa dispara pe moment, iar eu am putut sa ma bucur de frumusetea locului. Caci orasul e intr-adevar minunat, iar in luna mai e si mai mult de atat. Ma gandeam ca daca ar fi sa am vreo dorinta, mi-as dori ca in fiecare luna sa fie luna mai. Si daca s-ar putea ca Bucurestiul sa fie Paris, ar fi senzational, dar sa ramanem totusi in plan real.

Asa ca prima mea vizita la Paris a fost a unui olog, a unui invalid care incerca sa mearga totusi fara un picior. Si mi-a prins bine, am mers mult si am gandit mult, am invatat ca bucuriile pot fi si solitare si ca uneori e mai bine sa nu vorbesti despre nimic.

Apoi, cateva saptamani mai tarziu, am trait o alta poveste, am descoperit un Paris exclusivist, al hotelurilor din centru si al restaurantelor cu staif. Atunci, in dezmeticeala surprizelor de tot felul, am descoperit micile bule crocante ca un vis, cu arome de toate felurile si crusta crantzanitoare de zahar.
Habar n-aveam eu de macarons, eu ma bucuram ca traversasem L'Etoile pe deasupra, fugind fericita printre masini. Bref, pentru ca nu stiu de ce totusi scriu despre asta, mi-a placut intotdeauna orasul asta care m-a gazduit si in fericire ca si in tristete, cu cafelele negre baute dimineata devreme, cu stradutele frumoase si locurile in care poti fi pentru o zi printesa.

Acum e frumos si la Bucuresti, stau intr-un cartier frumos, ma imbrac frumos si uneori merg cu bicicleta. Merg la un coafor frantuzesc, unde ma conversez in franceza cu personalul. Iau paine de la o brutarie traditionala frantuzeasca, mananc la un restaurant frantuzesc si ocazional ma intretin cu cei cativa cunoscuti francezi de pe langa noi.

Cu toate astea insa, doua lucruri nu am gasit inca la Bucuresti - linistea de a-mi trai deopotriva bucuriile si dramele personale si macarons, micile bule de fericire gustativa....

Sanatate de la nastere

Va invit la un eveniment interesant, despre nastere sanatoasa, celule stem si miscare in timpul sarcinii.

1 mai, cum ar veni....

Anul asta imi propusesm sa nu merg la mare. In fiecare an ma enerveaza povestea locurilor de parcare, a restaurantelor proaste si a aglomeratiei enervante de 1 mai. Asa ca weekendul care tocmai a trecut imi propusesem sa stau linistita sa ma bronzez pe terasa, sa ma bucur de orasul gol si de vremea frumoasa de afara.

Numai ca socoteala nu s-a potrivit cu realitatea, asa ca am aterizat printr-o conjunctura neprevazuta la Mamaia, pe stilul "direct la club"... Desi de fiecare data spun ca la anul nu mai vin, in fiecare an reusesc cumva sa ma distrez si nici anul asta nu m-am abatut.

E drept, lumea se distreaza. Fiecare in stilul lui, de 1 mai e loc pentru fiecare. Ce ma nedumireste insa de fiecare data este energia si inconstienta. Adica duminica pe plaja, tarziu dupa pranz inca era lume la dans si lumea aia a plecat spre casa duminica seara. Ma intreb care e gradul de risc pe drumul de intoarcere, caci nu pareau prea conectati la planul concret.

Tot ca in fiecare an, pe drumul de mare plec si ma intorc noaptea. E mai liber, drumul e placut si pot sa merg linistita. Asa ca duminica seara m-am plimbat prin oras, in cautarea unui loc civilizat in care sa pot manca . Asa ca, la recomandarile calduroase ale unui amic, am ajuns intr-un restaurant turcesc traditional, pe Bdul Tomis, foarte aproape de Piata Ovidiu. Carciuma nu se vede prea bine din strada, nu are vreo firma la intrare, dar mancarea este senzationala. Este inainte de intersectia care duce spre piata Ovidiu, pe partea stanga cum mergi spre port. In afara de faptul ca totul este proaspat si absolut natural, m-a impresionat amabilitatea personalului si curatenia din carciuma de altfel modesta. Recomand cu caldura, in special frigaruile de vita picante si salata de masline murate.