Despre amante si neveste

Stateam eu asa pe net si uite cum aterizez pe blogul lui BadPitzi .



Amanta. Ar vrea ceva stabil (întotdeauna amantele vor ceva stabil) doar că nu poate. Nu reușește din motive ce pot fi diverse și diferite de la unul la celălalt. Atunci se refugiază în amantiade (whatever, da?) și își impune asta ca stil de viață. Ea nu este vinovată moral pentru distrugerea unui cuplu, bărbatul e. Bărbatul își înșeală soția, îî trădează încrederea, se pișă pe ea. Well, nu toți sunt adepți uro da’ nici nu tre’ să fie ca să se pișe pe nevastă. Amanta consideră că a fi nevastă înseamnă rutină, blazare. De aici trag personala concluzie că este imatură, o căsnicie nu trebuie să însemne asta și numai un ignorant și-ar face din căsnicie mâncat/uitat la teve/plecat în concediu o data pe an la mare/futut o dată la lună. Ca să dau o altă explicație la indusa plăcere a amantei de a fi amantă, avem următorul adevăr: întotdeauna îți dorești ceea ce nu poți să ai. Tu știi că nu-și va lăsa nevasta pentru tine, tu știi că este o ‘iubire’ (traducem aici iubire=futut bun) imposibilă, tu știi că nu-l ai chiar când ai tu chef. E, atunci e mișto. Pentru că nu prea e. Ai timp să-ți fie dor, n-ai timp să te plictisești, n-ai timp să afli cum bea cafeaua. În fiecare zi/la câteva zile descoperi ceva nou despre el.

Eu cred că amanta din povestirea asta se minte singură. Da, e plăcut, e amuzant, e palpitant. La 20 de ani, la 30 de ani. Poate și la 40. După care se întâmplă oribila mutilare. Tre’ să recunoaștem că un bărbat la 40 de ani e mult mai futabil decât o femeie la 40. Valabil și pt 50 și poate și mai sus…câți ani o avea Sean Connery? E futabil Sean Connery. Revenind. După 40 de ani femeia arată infect. Da, poate e prezentabilă, finuță, doamnă, șarmantă. Dar în niciun caz nu i-ai da la buci. Nu spun că fericirea și implinirea constau în căsnicie și copil, nu cred în stereotipuri. Însă desfrâul de mai sus merge până la un punct, după punctul ăla te ajunge deprimarea din urmă. El își va căuta o amantă mai tânără. Tu vei avea experiență în sex și relații la distanță, dar nu vei știi cum să treci de un moment critic într-o relație. Nu vei știi cum să combați rutina, nu vei știi cum e să cunoști și să ți se cunoască fiecare aluniță de pe corp. Bleah, detest alunițele.

Nu, amantele nu sunt târfe. Sunt femei fără încredere în ele, neajutorate, singure, triste și proaste.

Acum ca topicul m-a pus pe ganduri, iata ca trebuie sa imi dau si eu cu parerea, mai ales ca se muleaza perfect pe discutia cu prietena mea pe tema relatii vs casual sex.

Adica ce recomanda o relatie? In nici un caz sosetele si cafeaua de dimineata, cel putin nu pentru mine. Si aspectele negative nu se rezuma doar la serile de oboseala. Pentru ca si eu am seri in care vin obosita. Vin franta, m-as tavali pe jos de oboseala. Nici dus nu-mi vine sa fac, as vrea sa zac asa cum sunt. Dar ajung acasa si miroase a casa si stiu de fiecare data de ce ma intorc acasa. Asa ca nu stiu sa spun ce e asa frumos la o relatie, ca daca o iei pe bucati e intr-adevar vorba despre sosete, camasi si chiloti, dar e vorba si de mult mai mult. Prietena mea mi-a spus ca el este singurul barbat care are intotdeauna un raspuns pertinent si o solutie viabila. Pentru mine, el este omul care ma face sa simt ca nimic rau nu mi se poate intampla. Si cred ca asta inseamna o relatie. Sentimentul solid, permanent, ca nu poate sa o dea cu mucii in fasole, ca exista un plan de viitor care nu frizeaza fantezia ridicola. Si mai inseamna un lucru- sa nu ma trezesc intrebandu-ma ce dracu' caut in povestea asta. Sa simt, cand deschid ochii carpiti de somn ca sunt fericita ca el doarme alaturi.

Dar nici pe amanta nu as judeca-o atat de aspru. Nu cred ca amantele sunt femei slabe sau proaste. Unele sunt  naive si slava cerului sunt destui care le promit marea cu sarea.

Dar eu nu am cunoscut niciodata vreun caz in care domnul din minunatul triunghi sa lase domiciliul conjugal caldut si respectiva sotie (eventual plus copilasi) ca sa vina sa ii dea amantei statutul de nevasta. Nu cunosc, desi cred ca in ultimii ani am intalnit mii de femei si uneori am cunoscut si povestile lor de viata.

Deci da, alea sunt proaste, naive, lipsite de incredere in sine samd.

Dar psihologic vorbind, sa nu uitam de montagne-russe-ul emotiilor complexe care uneori tine loc de viata. Pentru ca traiesti niste chestii intense. Drame, fericiri, promisiuni, speranta si dezamagire. Vin toate la pachet si umplu multe goluri. Prietena mea nu se indragosteste decat de cauze pierdute. Nu insurati, slava cerului, e prea desteapta pentru asta. Dar inclin sa cred ca se hraneste din multitudinea asta de emotii, motiv pentru care subconstientul o indeamna sa caute acelasi gen de povesti. Suntem toate lucrurile de care ne temem si avem in noi toate lucrurile pe care le uram. Acum nu sunt eu vreun psiholog, dar sunt la ora de asocieri libere.

Acum revenind la pozitia amantei, asa cum a zis si BadPitzi, cred ca a fi amanta poate fi o aventura la 20-30 de ani. Apoi e trist. Am o alta prietena care a fost amanta in ultimii 20 de ani, pana a decis sa se marite. Si nu i-a fost prea bine, asa ca acum isi petrece zilele singura, bucurandu-se de linistea acestei singuratati. Dar tot ii e ingrozitor de greu. Singuratatea e goala, oricat am incerca sa o pacalim cu lucrusoare simpatice.Iar de la 50 incolo e dramatic.

In mod paradoxal, consider ca amantele sunt oarecum oneste cata vreme nu se incurca printre prieteni si colegi. Adica recunosc - e marsav sa o comiti asa, e intr-adevar murdar. Dar sunt momente in care se intampla.

In fine, cred ca unele amante sunt oneste. Adica alea care nu spera ca toantele ca o sa le ia vreodata de nevasta. Alea care stiu care e rolul si pozitia lor si si-o asuma. Am o alta cunostinta - like I said, cunosc foarte multa lume - care este in aceasta postura de vreo 7 anisori. Toti petrecuti pe langa acelasi domn, sa ne intelegem. Adica e ditamai relatia, doar ca mister are piulita pe deget. Am intrebat-o daca si-ar dori ca el sa isi paraseasca familia pentru ea. Mi-a spus ca nu stie, dar ca nu crede. Ca s-a obisnuit prea tare cu viata ei asa cum e ca sa mai incerce sa o schimbe. Ca la un moment dat si-a dorit, dar a renuntat. A vrut sa renunte si la el, dar n-a putut. O inteleg. E onesta, e asumata si nu isi imagineaza nimic.

Insa ea m-a intrebat la un moment dat cum as reactiona daca mi s-ar intampla mie. Ei, touche, cum spun englezii. Am incremenit o secunda gandindu-ma ce am simtit prima data cand am fost inselata. Tin minte gustul metalic si furia. Si orgoliul si dorinta surda de razbunare. Cred ca drama femeilor inselate e orgoliul ranit. Nu in sine faptul ca domnul a dat la alta poarta (gaura suna urat, e mai bine in engleza) ci orgoliul. Si apoi incepe nebunia, increderea in sine care se duce la dracu', dorinta de a demonstra cat de buna esti de fapt si tot asa. Iar vulcanul asta de emotii...nimic nu se compara cu el. Daca reusesti sa scapi cu mintea acasa, e o lectie de viata capitala.

Apoi m-am gandit ca as intelege. Adica l-as intelege, intrucat eu pot intelege aproape orice. Insa mirajul ala al diminetilor in care stii ca nimic rau nu se poate intampla doar pentru ca el e acolo e dus pe apa sambetei. Traiesti si functionezi normal, in continuare, doar ca stii si tu ca undeva e o minciuna.

Nu stiu cum sunt mariajele. N-am experienta relatiilor mai lungi de 3 ani, nu stiu cum se intampla sa ii vezi brusc parul din urechi - am o prietena care are o teorie cum ca la 3 ani de relatie incepi sa ii observi parul din urechi - asa ca nu pot trage o concluzie. Iar viata m-a invatat sa incerc sa nu dau decrete.

Asa ca atunci cand o sa fiu nevasta o sa pot diseca subiectul dintr-o postura mai avizata. Deocamdata sunt doar supozitii.