"Aoleu, ce am facut?"

Am primit azi un telefon care a debutat cu replica asta. M-am amuzat teribil de tonul incurcat al femeii de la capatul firului, sort of speak, mai ales cand am raspuns " Nu stiu, dar daca doriti, imi puteti spune". Conversatie psihedelica, de-a dreptul.

Tripul a continuat, caci am aflat si ce cauta doamna in cauza" Imi caut barbatul"...."well, din pacate sau din fericire pentru Dvs, nu va pot ajuta prea mult aici. ", am continuat eu amuzata.

Si acum devin filosofica. Ce anume impinge o femeie sa spuna lucrurile astea unei necunoscute? Cat de mare sa fie prapastia de nefericire incat sa spui direct, franc, lipsit de orice scut, ca iti cauti barbatul?

Am fost si eu in situatia de a cauta frenetic pe cineva, am simtit ca imi fugea pamantul de sub picioare si tot planul meu de viata, cu tot cu rochia mea de mireasa la care visam de la 12 ani se duce pulii de suflet, sub o pereche de ochi albastri frumosi, care nu aveau vreo vina si nu intelegeau nimic. A fost insa si momentul in care m-am trezit. Momentul in care am simtit ca nu mai e nimic dupa secunda aia, in care am inchis capitolul ala si am mers mai departe. E o senzatie stranie de gol si putere, de eliberare si regret. Dar am mers mai departe si acum ma felicit pentru ceea ce am ales. Nu exista mai bine sau mai rau intr-o poveste de genul asta. Nu poti sa compari doi oameni, doua relatii ca si cum ai compara doua masini. Sunt situatii diferite, lucruri diferite. Mi-am dat seama ca eu sunt alta, acum, intr-o noua relatie, fata de cea care eram atunci.

Analizand lucrurile la rece, cred ca nu sunt vreun soi de "concurenta" placuta. Nu ma raportez la lucrurile uzuale, stau bine pe picioarele din dotare si functionez perfect in " modul independent". Si totusi imi place sa fiu jumatatea unui cuplu, imi place confortul sentimental, linistea pe care mi-o da o relatie implinita. Imi place complicitatea din relatia dintre doi oameni care se iubesc, privirile cu intelesuri si increderea acordata si primita.

Acum, dilema mea e una existentiala: de ce, atunci cand un barbat pleaca dintr-un cuplu, femeia considera automat ca e vina "celeilalte"? De ce nu gasesc puterea de a privi in ele, sa vada unde e de fapt buba? Pentru ca eu nu cred ca un om paraseste din senin, fara nici un motiv . Nu cred ca inebuneste cineva dintr-o data si dispare. Cand aud cate o poveste de genul asta ridic din spranceana dreapta si ma intreb de ce nu vedem lucrurile bilateral. De ce nu ne asumam raspunderea pentru actiunile noastre?

Am inteles cat de important e sa iti asumi esecul unei relatii tocmai cand am esuat intr-una la care tineam, care insemna mult pentru mine. Si totusi, nu a mers. Am fost furioasa, ranita, dezamagita, am vrut sa ma razbun, sa imi strig durerea. Pana cand o buna prietena m-a privit in ochi si m-a intrebat " Cornelia, esti sigura, dar absolut sigura ca totul se intampla din vina celuilalt?" Si atunci m-am trezit, mi-am dat seama ca vina e impartita 50-50, ca nu te tine nimeni cu forta intr-o relatie care nu merge, ca nu se intampla nimic din senin si tot asa.

Si iata cum un telefon m-a pus in postura de mic filosof de dupa amiaza, gandindu-ma la o relatie complicata la care asist oarecum implicata, la tot ceea ce se intampla cand se destrama un cuplu si se formeaza altul, cand se duce naibii planul de viata si apoi te superi ca s-a dus.