Am gasit zilele astea un loc perfect in care sa fiu. Niste tari perfect organizate si linistite, orase frumoase dar goale, locuri frumoase. Am stat in natura mai mult decat in tot anul trecut. M-am plimbat 1300 de km in cateva zile si nu mi-a sunat telefonul. Mintea mea a putut sa taca uneori, am retrait momente in care am gasit un soi de explicatie. Invat sa accept .
Suna foarte ambiguu cand am plecat din Bucuresti. Ce sa accept? De ce sa accept? Cum sa accept? Ce am facut cu mine, de ce mi se intampla tocmai mie toate astea? Am plecat cu capul vuind, cu gandurile care imi bubuiau in cap si care ma dureau. Am ratat o sansa, o promisiune de viata. O promisiune in care eu am pus asteptari, frici si greseli si pe care, apoi, m-am suparat ca nu e perfecta.
Am plecat din Bucuresti furioasa si invidioasa, o persoana care avea nevoie de confirmari. Nu de putine ori mi-am creat situatii care sa imi confirme ca sunt buna. Daca ratam, era o drama. Ei bine, am ratat din nou. Am pus bomboana pe coliva, de data asta la modul responsabil. Bun, ce e de facut?
Am citit mai demult ca nebunia inseamna sa faci mereu lucrurile in acelasi fel si sa te astepti la alt rezultat. Nu am inteles treaba asta pana acum, cand mi-am luat viata la puricat, mi-am setat creierul pe disectie si am pornit la treaba. Si exact asta faceam: mereu la fel, in acelasi mod, si ma suparam ca nu primesc alt rezultat.
Am ajuns la un punct in care am simtit ca nu mai merge smekeria. Ca ceva trebuie sa schimb, altfel o iau pe ulei.
Invat, pas cu pas, sa fac lucrurile altfel. Cum? Nu stiu inca. E bine? O sa vedem, dar inclin sa cred ca e bine.Nu mai aleg scurtatura pe care o vad prima. E bine.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
2 comentarii:
N-am văzut de mult timp o (de)scriere atât de grafică a stărilor sufleteşti. Scrisul tău e încântător, determinat, tânăr şi... optimist.
Nu sunt calificat să dau sfaturi de niciun fel, însă tratamentul cu vacanţe ţine cam până la Podul IKEA, unde se cam pierde energia pozitivă acumulată. Adevăratul panaceu stă în pasiunea arzătoare împărtăşită, în DOR, în fuel sufletesc fără-de-oprelişti.
Ştiu. N-am zis niciodată că vin cu soluţii simple. Dar dacă nici să visăm nu mai putem, dacă nu ştim să ţintim luna, n-o să nimerim niciodată nici măcar vârful copacului. Ştii cum e... la aşteptări mici, rezultate mici...
Ei, am gasit si solutia la podul Ikea, ca o sa revin pe Baneasa :)
Solutia nu e niciodata simpla. Daca ar fi, am fi cu totii mai buni. Slava cerului, nu e cazul.
Trimiteți un comentariu