The Ex's girl

Azi am ras cu lacrimi citind blogul actualei fostului. Si am descoperit ca mi-e simpatica fata asta al carei blog il citeam regulat , uneori cu reala placere, pana sa devina actuala fostului.

Chestiune de orgoliu, altminteri nu as avea nimic cu biata fata. Si in timp ce radeam copios mi-am adus aminte de zilele in care as fi strans-o de gat cu o reala placere, laolalta cu omul care ma ranise. Asa cum mai reflectam eu mai demult (a la Carrie Bradshaw) chiar nu facusem nimic sa cauzez povestea asta? Ei, ba bine ca nu. Subliniez, ba bine ca nu. Intotdeauna povestea cu vina e impartita in doua. As zice, citandu-l pe Jacques Salome, ca e impartita fix jumatate-jumatate.



Si iata cum , citindu-mi istoricul de la Safari, constat ca o citesc pe miss zilnic. Cat de mare sa fie ironia Universului? A inceput ca o dorinta bolnava sa ii scrutez fericirea alaturi de cel care pe mine ma facuse cea mai nefericita femeie din lume. Si am constatat ca alaturi de ea devenise un barbat perfect agreabil, lucru pe care eu nu reusisem sa il scot la iveala. Si atunci e vina lui, sau esecul meu ca femeie? Daca pe ea o facea fericita si pe mine nu, intr-un interval de timp in care numai o lobotomie putea sa il schimbe atat de dramatic, nu care cumva buba era a mea?

Am descoperit si ca miss are toate defectele din lume: e frumoasa, e creativa, stie sa isi schimbe singura headerul de la blog, e feminina infinit mai mult decat voi indrazni eu sa sper vreodata, e cu vreo 10 cm mai inalta ca mine si cu 10 kile mai slaba...ce sa mai, crime de neiertat! Ah, si mai e si blonda! Auzi obraznicia naibii, femeia e si frumoasa si interesanta, to say the least.

Si iar cad pe ganduri...nu cumva eu reuseam sa transform acel barbat in animalul nesuferit care devenise? Nu cumva eu creasem prapastia dintre noi? Normal ca ne departaseram, doar o relatie nu e de-a gata (asta am aflat-o mai tarziu), o relatie se intretine, se creste, se potenteaza. Dar asta e alta poveste.

"Aoleu, ce am facut?"

Am primit azi un telefon care a debutat cu replica asta. M-am amuzat teribil de tonul incurcat al femeii de la capatul firului, sort of speak, mai ales cand am raspuns " Nu stiu, dar daca doriti, imi puteti spune". Conversatie psihedelica, de-a dreptul.

Tripul a continuat, caci am aflat si ce cauta doamna in cauza" Imi caut barbatul"...."well, din pacate sau din fericire pentru Dvs, nu va pot ajuta prea mult aici. ", am continuat eu amuzata.

Si acum devin filosofica. Ce anume impinge o femeie sa spuna lucrurile astea unei necunoscute? Cat de mare sa fie prapastia de nefericire incat sa spui direct, franc, lipsit de orice scut, ca iti cauti barbatul?

Am fost si eu in situatia de a cauta frenetic pe cineva, am simtit ca imi fugea pamantul de sub picioare si tot planul meu de viata, cu tot cu rochia mea de mireasa la care visam de la 12 ani se duce pulii de suflet, sub o pereche de ochi albastri frumosi, care nu aveau vreo vina si nu intelegeau nimic. A fost insa si momentul in care m-am trezit. Momentul in care am simtit ca nu mai e nimic dupa secunda aia, in care am inchis capitolul ala si am mers mai departe. E o senzatie stranie de gol si putere, de eliberare si regret. Dar am mers mai departe si acum ma felicit pentru ceea ce am ales. Nu exista mai bine sau mai rau intr-o poveste de genul asta. Nu poti sa compari doi oameni, doua relatii ca si cum ai compara doua masini. Sunt situatii diferite, lucruri diferite. Mi-am dat seama ca eu sunt alta, acum, intr-o noua relatie, fata de cea care eram atunci.

Analizand lucrurile la rece, cred ca nu sunt vreun soi de "concurenta" placuta. Nu ma raportez la lucrurile uzuale, stau bine pe picioarele din dotare si functionez perfect in " modul independent". Si totusi imi place sa fiu jumatatea unui cuplu, imi place confortul sentimental, linistea pe care mi-o da o relatie implinita. Imi place complicitatea din relatia dintre doi oameni care se iubesc, privirile cu intelesuri si increderea acordata si primita.

Acum, dilema mea e una existentiala: de ce, atunci cand un barbat pleaca dintr-un cuplu, femeia considera automat ca e vina "celeilalte"? De ce nu gasesc puterea de a privi in ele, sa vada unde e de fapt buba? Pentru ca eu nu cred ca un om paraseste din senin, fara nici un motiv . Nu cred ca inebuneste cineva dintr-o data si dispare. Cand aud cate o poveste de genul asta ridic din spranceana dreapta si ma intreb de ce nu vedem lucrurile bilateral. De ce nu ne asumam raspunderea pentru actiunile noastre?

Am inteles cat de important e sa iti asumi esecul unei relatii tocmai cand am esuat intr-una la care tineam, care insemna mult pentru mine. Si totusi, nu a mers. Am fost furioasa, ranita, dezamagita, am vrut sa ma razbun, sa imi strig durerea. Pana cand o buna prietena m-a privit in ochi si m-a intrebat " Cornelia, esti sigura, dar absolut sigura ca totul se intampla din vina celuilalt?" Si atunci m-am trezit, mi-am dat seama ca vina e impartita 50-50, ca nu te tine nimeni cu forta intr-o relatie care nu merge, ca nu se intampla nimic din senin si tot asa.

Si iata cum un telefon m-a pus in postura de mic filosof de dupa amiaza, gandindu-ma la o relatie complicata la care asist oarecum implicata, la tot ceea ce se intampla cand se destrama un cuplu si se formeaza altul, cand se duce naibii planul de viata si apoi te superi ca s-a dus.

Ziua in culorile cele vechi

Azi m-am vazut cu o veche si buna prietena. A trecut aproape un an de la ultima noastra intalnire. Tot intr-o zi de vara, in care o terasa din herastrau a devenit un loc special, cu o muzica in surdina, care se departa din ce in ce mai mult. De data asta m-a asteptat cu un "minimal feelingos" si o dupa amiaza linistita....de vara, light. Chiar foarte light :)

Ne-am amintit de zilele pline de lumina speciala din livezi de meri, o ploaie in A'dam si totul parea sa vina mai aproape....toate amintirile, de-a valma in capul meu. Ani intregi de care nu mai stiu mare lucru, oameni care au disparut din memoria mea, nume ramase fara chip.

Apoi am ajuns acasa si m-am apucat de citit. De recitit o carte draga mie, care acum un an m-a vindecat de o durere ingrozitoare : " Dragoste si sexualitate", Andre Moreau, editura Trei. Eu nu pot sa citesc doar o carte, ma plictisesc, pierd ideea si mintea mea fuge departe, intr-o lume frumos colorata. Atunci trec la a doua, eventual cateva ore mai tarziu revin la prima si tot asa. Mai fac o chestie destul de razna: cand ma apuc de citit nu mai fac nimic altceva: trimit pisicile in exil, las vasele nespalate si stau in varful patului. Sunt morocanoasa la telefon si mama ma suna grijulie: " scuza-ma , mama , ca te-am deranjat de la citit" . As vrea sa ii spun ca nu ma deranjeaza cu adevarat niciodata, ca citesc dar as putea sa fiu civilizata la telefon. Iarta-ma, draga mea , ca sunt un arici ghimpos .

Tot azi m-am rasfatat...cafele turcesti, pain aux amandes, crema de vanilie cu peltea de coacaze, home made. Apa rece si ganduri frumoase, pe stilul zen.

Seara de sushi

Aseara am vrut sa ii ofer iubitului meu ceva special. Asa ca, in loc sa fac rezervari la Benihana, am decis sa chem acasa doi bucatari de sushi, sa ne rasfete in stil japonez. Meniul l-am decis impreuna cu bucatarii, iar vinul si sake au intregit masa.

Am inceput cu sashimi si salata de caracatita si alge, am continuat cu supa miso si la final cu role. Din pacate, nu am mai putut sa mancam nici sushi nici role, caci era seara tarziu si nu avea sens sa exageram cu mancarea.




Asa ca bucatarii au strans, conform ritualului, masa si s-au retras in liniste.











Zen.