Stateam eu asa pe net si uite cum aterizez pe blogul lui BadPitzi .
Amanta. Ar vrea ceva stabil (întotdeauna amantele vor ceva stabil) doar că nu poate. Nu reușește din motive ce pot fi diverse și diferite de la unul la celălalt. Atunci se refugiază în amantiade (whatever, da?) și își impune asta ca stil de viață. Ea nu este vinovată moral pentru distrugerea unui cuplu, bărbatul e. Bărbatul își înșeală soția, îî trădează încrederea, se pișă pe ea. Well, nu toți sunt adepți uro da’ nici nu tre’ să fie ca să se pișe pe nevastă. Amanta consideră că a fi nevastă înseamnă rutină, blazare. De aici trag personala concluzie că este imatură, o căsnicie nu trebuie să însemne asta și numai un ignorant și-ar face din căsnicie mâncat/uitat la teve/plecat în concediu o data pe an la mare/futut o dată la lună. Ca să dau o altă explicație la indusa plăcere a amantei de a fi amantă, avem următorul adevăr: întotdeauna îți dorești ceea ce nu poți să ai. Tu știi că nu-și va lăsa nevasta pentru tine, tu știi că este o ‘iubire’ (traducem aici iubire=futut bun) imposibilă, tu știi că nu-l ai chiar când ai tu chef. E, atunci e mișto. Pentru că nu prea e. Ai timp să-ți fie dor, n-ai timp să te plictisești, n-ai timp să afli cum bea cafeaua. În fiecare zi/la câteva zile descoperi ceva nou despre el.
Eu cred că amanta din povestirea asta se minte singură. Da, e plăcut, e amuzant, e palpitant. La 20 de ani, la 30 de ani. Poate și la 40. După care se întâmplă oribila mutilare. Tre’ să recunoaștem că un bărbat la 40 de ani e mult mai futabil decât o femeie la 40. Valabil și pt 50 și poate și mai sus…câți ani o avea Sean Connery? E futabil Sean Connery. Revenind. După 40 de ani femeia arată infect. Da, poate e prezentabilă, finuță, doamnă, șarmantă. Dar în niciun caz nu i-ai da la buci. Nu spun că fericirea și implinirea constau în căsnicie și copil, nu cred în stereotipuri. Însă desfrâul de mai sus merge până la un punct, după punctul ăla te ajunge deprimarea din urmă. El își va căuta o amantă mai tânără. Tu vei avea experiență în sex și relații la distanță, dar nu vei știi cum să treci de un moment critic într-o relație. Nu vei știi cum să combați rutina, nu vei știi cum e să cunoști și să ți se cunoască fiecare aluniță de pe corp. Bleah, detest alunițele.
Nu, amantele nu sunt târfe. Sunt femei fără încredere în ele, neajutorate, singure, triste și proaste.
Acum ca topicul m-a pus pe ganduri, iata ca trebuie sa imi dau si eu cu parerea, mai ales ca se muleaza perfect pe discutia cu prietena mea pe tema relatii vs casual sex.
Adica ce recomanda o relatie? In nici un caz sosetele si cafeaua de dimineata, cel putin nu pentru mine. Si aspectele negative nu se rezuma doar la serile de oboseala. Pentru ca si eu am seri in care vin obosita. Vin franta, m-as tavali pe jos de oboseala. Nici dus nu-mi vine sa fac, as vrea sa zac asa cum sunt. Dar ajung acasa si miroase a casa si stiu de fiecare data de ce ma intorc acasa. Asa ca nu stiu sa spun ce e asa frumos la o relatie, ca daca o iei pe bucati e intr-adevar vorba despre sosete, camasi si chiloti, dar e vorba si de mult mai mult. Prietena mea mi-a spus ca el este singurul barbat care are intotdeauna un raspuns pertinent si o solutie viabila. Pentru mine, el este omul care ma face sa simt ca nimic rau nu mi se poate intampla. Si cred ca asta inseamna o relatie. Sentimentul solid, permanent, ca nu poate sa o dea cu mucii in fasole, ca exista un plan de viitor care nu frizeaza fantezia ridicola. Si mai inseamna un lucru- sa nu ma trezesc intrebandu-ma ce dracu' caut in povestea asta. Sa simt, cand deschid ochii carpiti de somn ca sunt fericita ca el doarme alaturi.
Dar nici pe amanta nu as judeca-o atat de aspru. Nu cred ca amantele sunt femei slabe sau proaste. Unele sunt naive si slava cerului sunt destui care le promit marea cu sarea.
Dar eu nu am cunoscut niciodata vreun caz in care domnul din minunatul triunghi sa lase domiciliul conjugal caldut si respectiva sotie (eventual plus copilasi) ca sa vina sa ii dea amantei statutul de nevasta. Nu cunosc, desi cred ca in ultimii ani am intalnit mii de femei si uneori am cunoscut si povestile lor de viata.
Deci da, alea sunt proaste, naive, lipsite de incredere in sine samd.
Dar psihologic vorbind, sa nu uitam de montagne-russe-ul emotiilor complexe care uneori tine loc de viata. Pentru ca traiesti niste chestii intense. Drame, fericiri, promisiuni, speranta si dezamagire. Vin toate la pachet si umplu multe goluri. Prietena mea nu se indragosteste decat de cauze pierdute. Nu insurati, slava cerului, e prea desteapta pentru asta. Dar inclin sa cred ca se hraneste din multitudinea asta de emotii, motiv pentru care subconstientul o indeamna sa caute acelasi gen de povesti. Suntem toate lucrurile de care ne temem si avem in noi toate lucrurile pe care le uram. Acum nu sunt eu vreun psiholog, dar sunt la ora de asocieri libere.
Acum revenind la pozitia amantei, asa cum a zis si BadPitzi, cred ca a fi amanta poate fi o aventura la 20-30 de ani. Apoi e trist. Am o alta prietena care a fost amanta in ultimii 20 de ani, pana a decis sa se marite. Si nu i-a fost prea bine, asa ca acum isi petrece zilele singura, bucurandu-se de linistea acestei singuratati. Dar tot ii e ingrozitor de greu. Singuratatea e goala, oricat am incerca sa o pacalim cu lucrusoare simpatice.Iar de la 50 incolo e dramatic.
In mod paradoxal, consider ca amantele sunt oarecum oneste cata vreme nu se incurca printre prieteni si colegi. Adica recunosc - e marsav sa o comiti asa, e intr-adevar murdar. Dar sunt momente in care se intampla.
In fine, cred ca unele amante sunt oneste. Adica alea care nu spera ca toantele ca o sa le ia vreodata de nevasta. Alea care stiu care e rolul si pozitia lor si si-o asuma. Am o alta cunostinta - like I said, cunosc foarte multa lume - care este in aceasta postura de vreo 7 anisori. Toti petrecuti pe langa acelasi domn, sa ne intelegem. Adica e ditamai relatia, doar ca mister are piulita pe deget. Am intrebat-o daca si-ar dori ca el sa isi paraseasca familia pentru ea. Mi-a spus ca nu stie, dar ca nu crede. Ca s-a obisnuit prea tare cu viata ei asa cum e ca sa mai incerce sa o schimbe. Ca la un moment dat si-a dorit, dar a renuntat. A vrut sa renunte si la el, dar n-a putut. O inteleg. E onesta, e asumata si nu isi imagineaza nimic.
Insa ea m-a intrebat la un moment dat cum as reactiona daca mi s-ar intampla mie. Ei, touche, cum spun englezii. Am incremenit o secunda gandindu-ma ce am simtit prima data cand am fost inselata. Tin minte gustul metalic si furia. Si orgoliul si dorinta surda de razbunare. Cred ca drama femeilor inselate e orgoliul ranit. Nu in sine faptul ca domnul a dat la alta poarta (gaura suna urat, e mai bine in engleza) ci orgoliul. Si apoi incepe nebunia, increderea in sine care se duce la dracu', dorinta de a demonstra cat de buna esti de fapt si tot asa. Iar vulcanul asta de emotii...nimic nu se compara cu el. Daca reusesti sa scapi cu mintea acasa, e o lectie de viata capitala.
Apoi m-am gandit ca as intelege. Adica l-as intelege, intrucat eu pot intelege aproape orice. Insa mirajul ala al diminetilor in care stii ca nimic rau nu se poate intampla doar pentru ca el e acolo e dus pe apa sambetei. Traiesti si functionezi normal, in continuare, doar ca stii si tu ca undeva e o minciuna.
Nu stiu cum sunt mariajele. N-am experienta relatiilor mai lungi de 3 ani, nu stiu cum se intampla sa ii vezi brusc parul din urechi - am o prietena care are o teorie cum ca la 3 ani de relatie incepi sa ii observi parul din urechi - asa ca nu pot trage o concluzie. Iar viata m-a invatat sa incerc sa nu dau decrete.
Asa ca atunci cand o sa fiu nevasta o sa pot diseca subiectul dintr-o postura mai avizata. Deocamdata sunt doar supozitii.
Se afișează postările cu eticheta relatie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta relatie. Afișați toate postările
29 nov. 2009
21 oct. 2009
Despre relatii
Lately mi se pare ca traiesc o varianta damboviteana a lui sex and the city, cel putin la nivel de conversatiuni de cafea.... nah. Dar sa revin, vorbeam cu o buna prietena despre relatii, barbati, implicare etc samd.Si miss (pe care, de altfel, o iubesc si e una din prietenele mele cele mai apropiate) zice ca ea vrea o relatie, dar ii e frica de presiune. Iar eu am ramas muta gandindu-ma ca mintea mea e la ani-lumina de povestea asta. Adica eu am functionat dintotdeauna in relatii. Uneori mai multe in acelasi timp, cum ar spune un individ cu simtul umorului. Dar totusi, mi-au placut dintotdeauna si presiunea si ingradirea care vin asociate cu relatiile.
"In loc sa ma recasatoresc, mai bine imi gasesc o femeie care sa nu-mi placa si-i dau pur si simplu o casa." > Rod Stewart
Acum as reveni la subiectul marriage. Ca daca relatiile imi plac, ideea de mariaj ma panicheaza. Pentru ca o asociez cu ani de obisnuinta, cu un joc de putere din care toata lumea pierde si cu imaginea nevestei acre care savureaza creierul sarmanului cu betisoare chinezesti, respectiv grobianul indiferent caruia i se falfaie complet de orice. Baaad, ce sa zic. Si totusi, vreau sa cred in frumusetea povestii de iubire, visez - vorba unei prietene- la blestemata de rochie alba si da, sper ca o sa fiu eu aceea care sa aiba cel mai frumos, cald, tihnit si perfect mariaj. Inca nu am cunoscut pe nimeni care sa traiasca asa ceva, dar asta e, mie imi plac mult utopiile....Cum se pupa perfectiunea asta casnica cu sosetele aruncate langa cosul de rufe nu stiu inca, dar nah. Revenind - ca vaz ca mintea si tastele ma arunca in alte planuri - la relatii si presiune, cred ca nu mai inteleg eu noul val al noilor trenduri in materie de angoase. Pe vremea mea, ma temeam ca nu sunt suficient de interesanta intr-ale culturii si sexului, ca nu-mi iese tocanita perfect si ca nu stiu sa calc camasi fara sa le fac dunga pe maneca. Acum vad ca lumea se teme de implicare, de atasare si de pierderea spatiului personal. Iar eu vin de fiecare data si spun ca exact despre asta e vorba in relatii. Trebuie sa te implici, sa te atasezi si sa renunti la spatiul personal.
E perfect ok, on the other hand, sa nu vrei sa te implici si sa nu renunti la micile tabieturi zilnice. Am prietene care nu au facut-o si sunt perfect asumate, dupa cum cunosc un numar semnificativ de barbati dezirabili care au decis ca e mai simplu sa nu aiba o relatie . E drept ca poate sunt prea batrana sa mai iau in calcul varianta asta, dar stau sa ma intreb care e finalitatea. In cazul barbatilor, sa spunem ca pot intelege. Dar zau daca pricep care e treaba cu gagicele. Adica ok, ai peste 30 de ani, ai job, cariera, viata sociala, gasca de gagice si prieteni. Iesi joi, vineri, sambata si duminica in oras, luni , marti si miercuri socializezi la cafenele si evenimente- asta e cazul fericit, in care iti si permiti. Te mai tavalesti ocazional cu cate vreun personaj care ti se pare interesant si ....ce? Ce ramane in urma povestii asteia? Care e urmarea? Pleci tu noaptea, pleaca el, dimineata iti spui la revedere sau ne mai vedem, ce iti spui? Si daca mi se parea ca pe la 19-20-and so on povestea asta era oarecum interesanta, stau sa ma gandesc daca as putea sa traiesc asa si spre 30 & more anisori. Si nu as putea, nu pentru ca as fi vreo ingenua ci pentru ca am inteles despre mine ca eu functionez "in relatie".
Acum, aflu ca e greu sa ai o relatie , ca barbatii nu se mai implica samd. In acelasi sens, toti - dar absolut toti barbatii cu care am discutat declara ca isi doresc o relatie, ca isi cauta o posibila partenera dar " ca e o problema cu atitudinea". Adica muierile din capitala damboviteana s-au emancipat . Inteleg din cele discutate si cum functioneaza emanciparea asta - guys' way.
De exemplu, doamnele decid sa se realizeze profesional. Din experienta mea, aceasta dorinta se materializeaza in discutii despre cat de mizerabila e povestea de la locul de munca. Indiferent ca e vorba de sefi sau angajati, fetele de cariera trebuie ascultate in timp ce se plang. Apoi trebuie sprijinite - inteleg ca de catre partenerii lor - sa se realizeze in cariera. Whatever that means, dar am auzit-o de prea multe ori ca sa nu o mentionez.Asta ce inseamna? Sa se duca respectivii sa munceasca in locul lor? Sa le faca dosarele, business-planurile si sa le convinga cientii? Nu am inteles niciodata, desi sunt o creatura care incepe munca la 8 si termina la 21.00. Cu toate astea, nu cred sa ma fi plans vreodata ca munca mea e de kkt, iar cand am considerat ca e de rahat pur si simplu mi-am dat demisia.
Apoi doamnele decid sa se emancipeze. Am inteles ca asta se traduce printr-un frigider gol si camasi spalate la curatatorie, dar si prin libertinaj sexual. Si fara sa fiu ipocrita, pentru ca in cazul meu slava cerului ca exista o doamna draguta care vine si face curat, spala, calca etc, totusi nu pot sa nu ma gandesc ca daca as fi barbat as prefera sa am o partenera care sa nu imi serveasca discursul asta, ci o masa calda seara si cafeaua proaspata de dimineata. Referitor la a doua componenta, e perfect ok sa iti traiesti fanteziile, doar ca inclin sa cred ca e de nuantat....dar despre asta, alta data.
In ultima vreme aud si discursul fetelor despre weekenduri in afara Bucurestiului si plecari regulate in strainatate. Am o alta dilema, si anume cum se face ca desi ele sunt emancipate si puternice, sarcina "entertainmentului" cade mai mereu in spatele barbatilor? Si nu inteleg cum de mai ai chef, dupa o saptamana, sa conduci 3-4 ore ca sa stai o zi si jumatate la munte, de exemplu. Ma gandesc la mine, care nu am reusit sa ajung la casa mea de vacanta de la munte sau mare de vreo 2 ani, si nu sunt decat 2 ore de condus pana acolo. Dar ma rog, poate stau eu prost la capitolul organizare. Alta amica era revoltata pur si simplu ca mister cu care isi impartea viata si patul nu o mai dusese la "shopping" in strainatate. Si eu, naiva, o intreb de ce nu se duce singura. "Pai cum sa ma duc, cine plateste?" LOL.....
Apoi subiectul inevitabil....plozi. Toate vor copilasi. Si eu vreau. Nu inteleg insa de ce dupa ce ii fac se dau de ceasul mortii ca e greu sa-i cresti. Soro, credeai ca stiu sa isi schimbe singuri scutecele? Ca se duc singuri la "gradi"??? Ah, si faza cea mai dura e ca inevitabil se plang ca nu mai au timp pentru ele. Pai eu credeam ca faci un copil tocmai pentru ca ai atata generozitate incat iti asumi ca nu vei mai avea timp de tine, ca nu vrei sa mai traiesti doar pentru tine, ca vrei sa transmiti tot ce e mai bun in tine prin acel copil samd. Mda, poate ca inteleg eu lucrurile gresit.
Bref, ca deja m-am racorit si mi-a trecut cheful, ori eu sunt defecta si mama m-a educat prost, ori eu nu mai inteleg cum functioneaza treburile in relatiile moderne....
"In loc sa ma recasatoresc, mai bine imi gasesc o femeie care sa nu-mi placa si-i dau pur si simplu o casa." > Rod Stewart
Acum as reveni la subiectul marriage. Ca daca relatiile imi plac, ideea de mariaj ma panicheaza. Pentru ca o asociez cu ani de obisnuinta, cu un joc de putere din care toata lumea pierde si cu imaginea nevestei acre care savureaza creierul sarmanului cu betisoare chinezesti, respectiv grobianul indiferent caruia i se falfaie complet de orice. Baaad, ce sa zic. Si totusi, vreau sa cred in frumusetea povestii de iubire, visez - vorba unei prietene- la blestemata de rochie alba si da, sper ca o sa fiu eu aceea care sa aiba cel mai frumos, cald, tihnit si perfect mariaj. Inca nu am cunoscut pe nimeni care sa traiasca asa ceva, dar asta e, mie imi plac mult utopiile....Cum se pupa perfectiunea asta casnica cu sosetele aruncate langa cosul de rufe nu stiu inca, dar nah. Revenind - ca vaz ca mintea si tastele ma arunca in alte planuri - la relatii si presiune, cred ca nu mai inteleg eu noul val al noilor trenduri in materie de angoase. Pe vremea mea, ma temeam ca nu sunt suficient de interesanta intr-ale culturii si sexului, ca nu-mi iese tocanita perfect si ca nu stiu sa calc camasi fara sa le fac dunga pe maneca. Acum vad ca lumea se teme de implicare, de atasare si de pierderea spatiului personal. Iar eu vin de fiecare data si spun ca exact despre asta e vorba in relatii. Trebuie sa te implici, sa te atasezi si sa renunti la spatiul personal.
E perfect ok, on the other hand, sa nu vrei sa te implici si sa nu renunti la micile tabieturi zilnice. Am prietene care nu au facut-o si sunt perfect asumate, dupa cum cunosc un numar semnificativ de barbati dezirabili care au decis ca e mai simplu sa nu aiba o relatie . E drept ca poate sunt prea batrana sa mai iau in calcul varianta asta, dar stau sa ma intreb care e finalitatea. In cazul barbatilor, sa spunem ca pot intelege. Dar zau daca pricep care e treaba cu gagicele. Adica ok, ai peste 30 de ani, ai job, cariera, viata sociala, gasca de gagice si prieteni. Iesi joi, vineri, sambata si duminica in oras, luni , marti si miercuri socializezi la cafenele si evenimente- asta e cazul fericit, in care iti si permiti. Te mai tavalesti ocazional cu cate vreun personaj care ti se pare interesant si ....ce? Ce ramane in urma povestii asteia? Care e urmarea? Pleci tu noaptea, pleaca el, dimineata iti spui la revedere sau ne mai vedem, ce iti spui? Si daca mi se parea ca pe la 19-20-and so on povestea asta era oarecum interesanta, stau sa ma gandesc daca as putea sa traiesc asa si spre 30 & more anisori. Si nu as putea, nu pentru ca as fi vreo ingenua ci pentru ca am inteles despre mine ca eu functionez "in relatie".
Acum, aflu ca e greu sa ai o relatie , ca barbatii nu se mai implica samd. In acelasi sens, toti - dar absolut toti barbatii cu care am discutat declara ca isi doresc o relatie, ca isi cauta o posibila partenera dar " ca e o problema cu atitudinea". Adica muierile din capitala damboviteana s-au emancipat . Inteleg din cele discutate si cum functioneaza emanciparea asta - guys' way.
De exemplu, doamnele decid sa se realizeze profesional. Din experienta mea, aceasta dorinta se materializeaza in discutii despre cat de mizerabila e povestea de la locul de munca. Indiferent ca e vorba de sefi sau angajati, fetele de cariera trebuie ascultate in timp ce se plang. Apoi trebuie sprijinite - inteleg ca de catre partenerii lor - sa se realizeze in cariera. Whatever that means, dar am auzit-o de prea multe ori ca sa nu o mentionez.Asta ce inseamna? Sa se duca respectivii sa munceasca in locul lor? Sa le faca dosarele, business-planurile si sa le convinga cientii? Nu am inteles niciodata, desi sunt o creatura care incepe munca la 8 si termina la 21.00. Cu toate astea, nu cred sa ma fi plans vreodata ca munca mea e de kkt, iar cand am considerat ca e de rahat pur si simplu mi-am dat demisia.
Apoi doamnele decid sa se emancipeze. Am inteles ca asta se traduce printr-un frigider gol si camasi spalate la curatatorie, dar si prin libertinaj sexual. Si fara sa fiu ipocrita, pentru ca in cazul meu slava cerului ca exista o doamna draguta care vine si face curat, spala, calca etc, totusi nu pot sa nu ma gandesc ca daca as fi barbat as prefera sa am o partenera care sa nu imi serveasca discursul asta, ci o masa calda seara si cafeaua proaspata de dimineata. Referitor la a doua componenta, e perfect ok sa iti traiesti fanteziile, doar ca inclin sa cred ca e de nuantat....dar despre asta, alta data.
In ultima vreme aud si discursul fetelor despre weekenduri in afara Bucurestiului si plecari regulate in strainatate. Am o alta dilema, si anume cum se face ca desi ele sunt emancipate si puternice, sarcina "entertainmentului" cade mai mereu in spatele barbatilor? Si nu inteleg cum de mai ai chef, dupa o saptamana, sa conduci 3-4 ore ca sa stai o zi si jumatate la munte, de exemplu. Ma gandesc la mine, care nu am reusit sa ajung la casa mea de vacanta de la munte sau mare de vreo 2 ani, si nu sunt decat 2 ore de condus pana acolo. Dar ma rog, poate stau eu prost la capitolul organizare. Alta amica era revoltata pur si simplu ca mister cu care isi impartea viata si patul nu o mai dusese la "shopping" in strainatate. Si eu, naiva, o intreb de ce nu se duce singura. "Pai cum sa ma duc, cine plateste?" LOL.....
Apoi subiectul inevitabil....plozi. Toate vor copilasi. Si eu vreau. Nu inteleg insa de ce dupa ce ii fac se dau de ceasul mortii ca e greu sa-i cresti. Soro, credeai ca stiu sa isi schimbe singuri scutecele? Ca se duc singuri la "gradi"??? Ah, si faza cea mai dura e ca inevitabil se plang ca nu mai au timp pentru ele. Pai eu credeam ca faci un copil tocmai pentru ca ai atata generozitate incat iti asumi ca nu vei mai avea timp de tine, ca nu vrei sa mai traiesti doar pentru tine, ca vrei sa transmiti tot ce e mai bun in tine prin acel copil samd. Mda, poate ca inteleg eu lucrurile gresit.
Bref, ca deja m-am racorit si mi-a trecut cheful, ori eu sunt defecta si mama m-a educat prost, ori eu nu mai inteleg cum functioneaza treburile in relatiile moderne....
22 iun. 2009
Profetii despre trecut
Cand eram mica ma fascina titlul emisiunii lui Brucan. Nu pricepeam eu despre ce vorbesc ei acolo, nici nu ma prea interesa, dar titlul ma fascina. Cum adica profetii despre ceva din trecut? Ce naiba inseamna prostia asta? Cam asa ma gandeam eu atunci, la cei cativa anisori ai mei .
In timp, am crescut, am experimentat si am invatat lucruri. Am gresit si am platit, uneori am scapat si nepedepsita. Si am invatat sa cred ca trecutul te invata lucruri, ca si greselile au rolul de a modela caractere si ca pana la urma, orice lectie invatata si aplicata in viata e un castig. Asa ca m-am preocupat sa inteleg trecutul ca o legatura vie cu prezentul, prin prisma regulilor de viata. Cumva mi-a intrat in cap ca o data lectia invatata si aplicata in prezent, ce naiba mai conteaza cum ai ajuns sa dai cu capul de pragul de sus.
Asa cum invat acum ca, din pacate, oricare ar fi prezentul , lumea simte nevoia sa zgarme cu betisorul de aur in mormanul de rahat al trecutului. Si in loc sa te bucuri de clipa prezenta sfarsesti prin a te manji cu rahat pe maneci.
Am prietene blocate in povesti incheiate de ani buni, care inca le mai poarta pica nefericitilor care oricum nu stiu de ce au gresit. Am prieteni care si-au modelat viziunea asupra relatiilor de cuplu prin prisma unui rateu sentimental provocat de vreo cretina. Traim frici ale copilariei, dupa cum ne spune psihologia si fantazam intens dupa modelul filmelor americane.
Asa ca ajung sa ma intreb daca sunt eu dementa, superficiala sau pur si simplu cretina sa nu imi pun intrebari despre trecut, sa iau fiecare zi asa cum e si sa o traiesc pur si simplu.
In timp, am crescut, am experimentat si am invatat lucruri. Am gresit si am platit, uneori am scapat si nepedepsita. Si am invatat sa cred ca trecutul te invata lucruri, ca si greselile au rolul de a modela caractere si ca pana la urma, orice lectie invatata si aplicata in viata e un castig. Asa ca m-am preocupat sa inteleg trecutul ca o legatura vie cu prezentul, prin prisma regulilor de viata. Cumva mi-a intrat in cap ca o data lectia invatata si aplicata in prezent, ce naiba mai conteaza cum ai ajuns sa dai cu capul de pragul de sus.
Asa cum invat acum ca, din pacate, oricare ar fi prezentul , lumea simte nevoia sa zgarme cu betisorul de aur in mormanul de rahat al trecutului. Si in loc sa te bucuri de clipa prezenta sfarsesti prin a te manji cu rahat pe maneci.
Am prietene blocate in povesti incheiate de ani buni, care inca le mai poarta pica nefericitilor care oricum nu stiu de ce au gresit. Am prieteni care si-au modelat viziunea asupra relatiilor de cuplu prin prisma unui rateu sentimental provocat de vreo cretina. Traim frici ale copilariei, dupa cum ne spune psihologia si fantazam intens dupa modelul filmelor americane.
Asa ca ajung sa ma intreb daca sunt eu dementa, superficiala sau pur si simplu cretina sa nu imi pun intrebari despre trecut, sa iau fiecare zi asa cum e si sa o traiesc pur si simplu.
22 aug. 2008
"Aoleu, ce am facut?"
Am primit azi un telefon care a debutat cu replica asta. M-am amuzat teribil de tonul incurcat al femeii de la capatul firului, sort of speak, mai ales cand am raspuns " Nu stiu, dar daca doriti, imi puteti spune". Conversatie psihedelica, de-a dreptul.
Tripul a continuat, caci am aflat si ce cauta doamna in cauza" Imi caut barbatul"...."well, din pacate sau din fericire pentru Dvs, nu va pot ajuta prea mult aici. ", am continuat eu amuzata.
Si acum devin filosofica. Ce anume impinge o femeie sa spuna lucrurile astea unei necunoscute? Cat de mare sa fie prapastia de nefericire incat sa spui direct, franc, lipsit de orice scut, ca iti cauti barbatul?
Am fost si eu in situatia de a cauta frenetic pe cineva, am simtit ca imi fugea pamantul de sub picioare si tot planul meu de viata, cu tot cu rochia mea de mireasa la care visam de la 12 ani se duce pulii de suflet, sub o pereche de ochi albastri frumosi, care nu aveau vreo vina si nu intelegeau nimic. A fost insa si momentul in care m-am trezit. Momentul in care am simtit ca nu mai e nimic dupa secunda aia, in care am inchis capitolul ala si am mers mai departe. E o senzatie stranie de gol si putere, de eliberare si regret. Dar am mers mai departe si acum ma felicit pentru ceea ce am ales. Nu exista mai bine sau mai rau intr-o poveste de genul asta. Nu poti sa compari doi oameni, doua relatii ca si cum ai compara doua masini. Sunt situatii diferite, lucruri diferite. Mi-am dat seama ca eu sunt alta, acum, intr-o noua relatie, fata de cea care eram atunci.
Analizand lucrurile la rece, cred ca nu sunt vreun soi de "concurenta" placuta. Nu ma raportez la lucrurile uzuale, stau bine pe picioarele din dotare si functionez perfect in " modul independent". Si totusi imi place sa fiu jumatatea unui cuplu, imi place confortul sentimental, linistea pe care mi-o da o relatie implinita. Imi place complicitatea din relatia dintre doi oameni care se iubesc, privirile cu intelesuri si increderea acordata si primita.
Acum, dilema mea e una existentiala: de ce, atunci cand un barbat pleaca dintr-un cuplu, femeia considera automat ca e vina "celeilalte"? De ce nu gasesc puterea de a privi in ele, sa vada unde e de fapt buba? Pentru ca eu nu cred ca un om paraseste din senin, fara nici un motiv . Nu cred ca inebuneste cineva dintr-o data si dispare. Cand aud cate o poveste de genul asta ridic din spranceana dreapta si ma intreb de ce nu vedem lucrurile bilateral. De ce nu ne asumam raspunderea pentru actiunile noastre?
Am inteles cat de important e sa iti asumi esecul unei relatii tocmai cand am esuat intr-una la care tineam, care insemna mult pentru mine. Si totusi, nu a mers. Am fost furioasa, ranita, dezamagita, am vrut sa ma razbun, sa imi strig durerea. Pana cand o buna prietena m-a privit in ochi si m-a intrebat " Cornelia, esti sigura, dar absolut sigura ca totul se intampla din vina celuilalt?" Si atunci m-am trezit, mi-am dat seama ca vina e impartita 50-50, ca nu te tine nimeni cu forta intr-o relatie care nu merge, ca nu se intampla nimic din senin si tot asa.
Si iata cum un telefon m-a pus in postura de mic filosof de dupa amiaza, gandindu-ma la o relatie complicata la care asist oarecum implicata, la tot ceea ce se intampla cand se destrama un cuplu si se formeaza altul, cand se duce naibii planul de viata si apoi te superi ca s-a dus.
Tripul a continuat, caci am aflat si ce cauta doamna in cauza" Imi caut barbatul"...."well, din pacate sau din fericire pentru Dvs, nu va pot ajuta prea mult aici. ", am continuat eu amuzata.
Si acum devin filosofica. Ce anume impinge o femeie sa spuna lucrurile astea unei necunoscute? Cat de mare sa fie prapastia de nefericire incat sa spui direct, franc, lipsit de orice scut, ca iti cauti barbatul?
Am fost si eu in situatia de a cauta frenetic pe cineva, am simtit ca imi fugea pamantul de sub picioare si tot planul meu de viata, cu tot cu rochia mea de mireasa la care visam de la 12 ani se duce pulii de suflet, sub o pereche de ochi albastri frumosi, care nu aveau vreo vina si nu intelegeau nimic. A fost insa si momentul in care m-am trezit. Momentul in care am simtit ca nu mai e nimic dupa secunda aia, in care am inchis capitolul ala si am mers mai departe. E o senzatie stranie de gol si putere, de eliberare si regret. Dar am mers mai departe si acum ma felicit pentru ceea ce am ales. Nu exista mai bine sau mai rau intr-o poveste de genul asta. Nu poti sa compari doi oameni, doua relatii ca si cum ai compara doua masini. Sunt situatii diferite, lucruri diferite. Mi-am dat seama ca eu sunt alta, acum, intr-o noua relatie, fata de cea care eram atunci.
Analizand lucrurile la rece, cred ca nu sunt vreun soi de "concurenta" placuta. Nu ma raportez la lucrurile uzuale, stau bine pe picioarele din dotare si functionez perfect in " modul independent". Si totusi imi place sa fiu jumatatea unui cuplu, imi place confortul sentimental, linistea pe care mi-o da o relatie implinita. Imi place complicitatea din relatia dintre doi oameni care se iubesc, privirile cu intelesuri si increderea acordata si primita.
Acum, dilema mea e una existentiala: de ce, atunci cand un barbat pleaca dintr-un cuplu, femeia considera automat ca e vina "celeilalte"? De ce nu gasesc puterea de a privi in ele, sa vada unde e de fapt buba? Pentru ca eu nu cred ca un om paraseste din senin, fara nici un motiv . Nu cred ca inebuneste cineva dintr-o data si dispare. Cand aud cate o poveste de genul asta ridic din spranceana dreapta si ma intreb de ce nu vedem lucrurile bilateral. De ce nu ne asumam raspunderea pentru actiunile noastre?
Am inteles cat de important e sa iti asumi esecul unei relatii tocmai cand am esuat intr-una la care tineam, care insemna mult pentru mine. Si totusi, nu a mers. Am fost furioasa, ranita, dezamagita, am vrut sa ma razbun, sa imi strig durerea. Pana cand o buna prietena m-a privit in ochi si m-a intrebat " Cornelia, esti sigura, dar absolut sigura ca totul se intampla din vina celuilalt?" Si atunci m-am trezit, mi-am dat seama ca vina e impartita 50-50, ca nu te tine nimeni cu forta intr-o relatie care nu merge, ca nu se intampla nimic din senin si tot asa.
Si iata cum un telefon m-a pus in postura de mic filosof de dupa amiaza, gandindu-ma la o relatie complicata la care asist oarecum implicata, la tot ceea ce se intampla cand se destrama un cuplu si se formeaza altul, cand se duce naibii planul de viata si apoi te superi ca s-a dus.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
