Aseara am ajuns la petrecerea de deschidere de la gaga. Cum care gaga, in herastrau, un fel de bambu de vara, mai alb si cu mai multa lumina. In fine, nu despre asta e vorba, ci despre faptul ca am observat ca exista un ghid de buna purtare la gaga, oarecum similar cu cel de la bambu, dar totusi nu identic.
In primul rand, ca barbat trebuie sa o arzi serios si preocupat, de parca e musai sa iti puta tot. Asta pana la a patra sticla de sampanie, cand ai voie sa te relaxezi. Apoi, trebuie sa socializezi. Toti se pupa mai ceva ca in Nasul, se imbratiseaza si isi zbiara in urechi diverse formule de salut politicos: "Ce faci fratioare, plm n-ai mai dat si tu un semn de viata..."
Apoi este spectacolul pasaricilor. Care si ele sunt pe mai multe categorii. Sunt cele care au masa, deci o ard blazate pe canapea si privesc superior asupra jupuitelor care fac ture prin club eventual cu cate un suc in mana, daca nu cumva doar cu posetuta stralucitoare pe manuta. Deci cele de la masa au un avantaj competitiv asupra celorlalte. Unele danseaza, altele se bataie discret in ritmul muzicii, altele stau si vorbesc intre ele de parca ar fi la o cafenea cu atmosfera relaxanta si nu le bubuie muzica in urechi de nu se aud nici gandurile intre ele in cap, daramite om cu persoana....
Cele care dau ture sunt mai amarate. Se vede clar diferenta intre buclele facute cu drotul la coafor si cele facute cu drotul acasa, eventual prin interventia binevoitoare a vreunei prietene. Reteta e aceeasi. Rochita cat mai colorata si mai scurta, tocuri cat mai inalte si machiaj cat mai evident. Ah, si parfum, muult parfum. Dau ture, se saluta cu cate vreun cunoscut si spera sa se lipeasca la vreo masa. Dar tot nu ajung la nasul celor care au deja masa.
Mai sunt si fetele care sunt de-ale casei. Le vezi, se saluta cu toata lumea, le cunosc pana si bodyguarzii, sunt imbracate normal si vin sa se distreze.
Dupa ora 3 incepe sa se omogenizeze povestea. Lumea deja e bine, alcoolul curge in valuri si intuiesti in spatele privirilor tampe ca lumea se simte bine. Se poarta conversatii fractionate, se danseaza si se rade. Lumea s-a destins, fetele parca incep sa se dezmorteasca si totul e mai vesel. Se da noroc, se bea in continuare. Fitza maxima e sa bei sampanie. Nu....nu asa, oricum. E de bonton sa ti-o aduca la masa cu artificii, cu cat vin mai rapid sticlele cu atat chelnerii sunt mai amabili, se ingrijesc sa ai curatenie in zona in care dansezi si bodyguardul se asigura discret ca nu te deranjeaza nimeni. Intr-un fel, e placut sa stii ca esti safe, ca poti sa te pui linistit in cap ca nu se poate intampla nimic mai rau decat o mare mahmureala...
Spre 5 dimineata incepi sa te gandesti ca e cazul sa pleci. Muzica parca suna la fel, ba mai auzi si o melodie care parca a mai fost. Clubul inca e plin, unii abia au inceput sa se distreze mai serios. Lasi banii la prietenii care mai raman, te pupi, te imbratisezi, a fost tare si pleci cu un aer important spre intrare. Lasi ceva la baieti, sa-ti aduca masina. Ei sunt draguti, zambesc frumos si iti deschid usile. Daca nici unul din gasca nu e in stare sa conduca, iei un baiat sa te duca acasa, spre binele permisului de conducere si siguranta rutiera.
20 de minute mai tarziu ai reusit sa iesi cu masina in drumul principal, trecand prin marea de taxiuri si masini care incearca sa se indrepte in aceeasi directie cu tine.
Ajungi acasa, arunci hainele si adormi lemn. E miercuri, cum sa nu mergi la discoteca?
3 iun. 2010
2 iun. 2010
Ai observat ca toate artificiile sunt la fel?
Ramane in urma ecoul tacut, fumul si amintirea lor...
24 mai 2010
Constanta cu parfum de primavara
De cand eram mica mi-a placut sa merg la mare primavara. Incepeam sezonul cu 1 Mai, apoi reveneam de fiecare data la Constanta, mai ales primavara. Poate e doar imaginea mea idealizata derspre orasul de la mare, dar imi vin in minte strazile umbroase, casele cu ferestre mari ce dau spre mare si mirosul de sare si suberek cu airan. De cativa ani am avut norocul sa nu mai stau la hotel, asa ca de fiecare data am senzatia ca ajung acasa atunci cand ma duc la mare. E un acasa frumos, insorit si linistit, desi nu a fost dintotdeauna asa.
Weekendul asta am revenit in orasul de la mare, insa cu alt pretext. Cei de la Erudio au organizat o plimbare cu Bricul Mircea, iar eu nu puteam lipsi :). Asa ca, pasind pe pasarela ce ma ducea la bord, mi-am construit in minte scene cu parfum de Medeleni si m-am transportat intr-o epoca in care femeile purtau rochii si vorbeau frantuzeste, iar barbatii erau galanti. Desigur, mintea mea imi joaca feste, caci suntem departe de o astfel de lume, dar nu despre asta e vorba aici. N-am sa fac o istorie a barcii, caci ea e disponibila cu tot cu date si fapte pe net. Am sa vorbesc insa despre luminile marii, despre aerul greu si sarat de dinainte de furtuna si despre cum ploua la Constanta. Sunt elemente care ma readuc, de fiecare data, aici, oriunde as fi, pe orice plaja oricat de frumoasa din lumea larga. Poate e doar afinitatea mea pentru trecut si amintire, poate e doar aerul familiar in care am crescut, dar pentru mine diminetile tihnite la malul marii sunt tot ce imi doresc atunci cand ma gandesc la liniste si pace. Asa si acum, cu imaginatia ce baleiaza intre un trecut imaginar si prezentul continuu, mi-am construit un film in lumini despre strazile din Piata Ovidiu si marea ce miroase a sare si lumina.
Am prins un rasarit si mi-am umplut ochii de lumina neverosimila a zilei. Culoarea aerului era un rozaliu-grej, cu parfum de flori si cafea la ibric. Marea e ireal de linistita, parca prea lenesa pentru valuri. Inainte de furtuna, linia dintre apa si aer dispare. Norii se scufunda in imensul gri lipsit de valuri. Nici pasarile nu mai au curaj sa zboare, iar o liniste perfecta se lasa peste micul golf. Din spatele ferestrelor inalte, ma uit in gol si mintea mea zboara spre alte dimineti, din alte epoci. Imi imaginam femeile vreunui artist pierdut in timp cum savurau, cu aceeasi placere voluptoasa, vreo furtuna din spatele unor draperii groase, dezvelindu-si goliciunea in lumina pierduta. In mintea mea, amorul are placerea vicioasa a interdictiei si mirosul de piele incinsa, amestecat cu flori si sare. Mai miroase a tutun greu si a capsuni, uneori. Dar cel mai adesea miroase a lumina scazuta, a furtuna si ploaie .
O pala de vant ma trezeste la prezent, cand observ ca mainile mi se crispeaza in aerul umed si rece. Ma uit mirata la ele, parca trezita dintr-un vis. Pe podelele de lemn ceruit ale bricului mi se pare ca aud pasii apasati ai vreunui ofiter. E insa doar un tanar din Galati, care se plange ca e mai bine in armata, decat la marina, ca in armata stai si la marina muncesti.
Frumusetea studiata a timpului trecut mi se sterge rapid din fata ochilor, iar eu revin in cotidian cu o vaga parere de rau si miros de cafea la ibric undeva in cerul gurii.
Weekendul asta am revenit in orasul de la mare, insa cu alt pretext. Cei de la Erudio au organizat o plimbare cu Bricul Mircea, iar eu nu puteam lipsi :). Asa ca, pasind pe pasarela ce ma ducea la bord, mi-am construit in minte scene cu parfum de Medeleni si m-am transportat intr-o epoca in care femeile purtau rochii si vorbeau frantuzeste, iar barbatii erau galanti. Desigur, mintea mea imi joaca feste, caci suntem departe de o astfel de lume, dar nu despre asta e vorba aici. N-am sa fac o istorie a barcii, caci ea e disponibila cu tot cu date si fapte pe net. Am sa vorbesc insa despre luminile marii, despre aerul greu si sarat de dinainte de furtuna si despre cum ploua la Constanta. Sunt elemente care ma readuc, de fiecare data, aici, oriunde as fi, pe orice plaja oricat de frumoasa din lumea larga. Poate e doar afinitatea mea pentru trecut si amintire, poate e doar aerul familiar in care am crescut, dar pentru mine diminetile tihnite la malul marii sunt tot ce imi doresc atunci cand ma gandesc la liniste si pace. Asa si acum, cu imaginatia ce baleiaza intre un trecut imaginar si prezentul continuu, mi-am construit un film in lumini despre strazile din Piata Ovidiu si marea ce miroase a sare si lumina.
Am prins un rasarit si mi-am umplut ochii de lumina neverosimila a zilei. Culoarea aerului era un rozaliu-grej, cu parfum de flori si cafea la ibric. Marea e ireal de linistita, parca prea lenesa pentru valuri. Inainte de furtuna, linia dintre apa si aer dispare. Norii se scufunda in imensul gri lipsit de valuri. Nici pasarile nu mai au curaj sa zboare, iar o liniste perfecta se lasa peste micul golf. Din spatele ferestrelor inalte, ma uit in gol si mintea mea zboara spre alte dimineti, din alte epoci. Imi imaginam femeile vreunui artist pierdut in timp cum savurau, cu aceeasi placere voluptoasa, vreo furtuna din spatele unor draperii groase, dezvelindu-si goliciunea in lumina pierduta. In mintea mea, amorul are placerea vicioasa a interdictiei si mirosul de piele incinsa, amestecat cu flori si sare. Mai miroase a tutun greu si a capsuni, uneori. Dar cel mai adesea miroase a lumina scazuta, a furtuna si ploaie .
O pala de vant ma trezeste la prezent, cand observ ca mainile mi se crispeaza in aerul umed si rece. Ma uit mirata la ele, parca trezita dintr-un vis. Pe podelele de lemn ceruit ale bricului mi se pare ca aud pasii apasati ai vreunui ofiter. E insa doar un tanar din Galati, care se plange ca e mai bine in armata, decat la marina, ca in armata stai si la marina muncesti.
Frumusetea studiata a timpului trecut mi se sterge rapid din fata ochilor, iar eu revin in cotidian cu o vaga parere de rau si miros de cafea la ibric undeva in cerul gurii.
17 mai 2010
Deci clar e criza!
In ultimele luni am ignorat sistematic emisiunile alarmante care anuntau cu mare tam tam criza. Am mai zis eu ca nu ma pricep la politica si nici nu ma intereseaza prea tare sa ma pricep. Dar azi, abia azi mi-am dat seama ca a venit criza.
Eu am o viata simpla. Ma duc la sala, vin acasa si stau la birou in papuci moi si halat. Fac sport si mai fac cate una-alta, asa cat sa ma bucur de viata si sa imi castig painea de toate zilele. Deci eu si criza nu prea ne-am intalnit, ca nu am avut unde. Dar azi....it hit me. Am avut de pierdut vreo jumatate de ora prin Dorobanti asa ca, intrucat mi-era foame si sarisem peste micul dejun mi-am zis ca e indicat sa ma opresc la una din cafenele sa mananc. Sa ne intelegem, nu ceream mult, o omleta/sandwich, un capuccino si o apa. Ora 9.00.
Prima oprire, Rue du Pain. Gol. Intru sfioasa aproape, inauntru nici chelneri nici clienti. Dau sa ies si tocmai apare un baiat care imi spune ca brutaria e inchisa. Zic-asta stiu, dar mic dejun? Niet. Cafea, ca apa n-a venit. Zic buuuuun.Si plec.
Next stop, BT Cafe (ii zice altfel acum, dar eu tot asa ii zic) . Cald, mirosea a trabuc si cafea cu scortisoara. Eram doar eu si cu un domn in varsta care citea un ziar nemtesc. Aici e de mine. Intru, ma asez confortabil la geam, scot pana si laptopul. Apare un chelner, ma intreaba ce vreau. Zic repede, deja mi-era prea foame ca sa mai citesc meniul. A..... n-avem omleta. Salata? Incerc eu timid. Nu, ca nu mai facem salate. Bun. Sandwich? Mai am unul singur. Adjudecat, zic eu.
Cand vine cu el- peste vreo 10 minute - indraznesc sa intreb ce se intampla. Chiar nu mai mananca nimeni dimineata ? Eu nu mai frecventez zona de cativa ani, asa ca nu mai sunt chiar la curent, dar pe vremuri mancam un sandwich inainte de a merge la birou, exact cat sa fiu in forma , era lume dimineata si era chiar amuzant . Nu prea, zice el dezamagit. Dimineata cel putin...cel mult cafele. Nu prea mai aducem mancare.
Ora 9.45
Plecand apoi spre birou am vazut nefericitii care manifestau in fata guvernului. Ce sa mai ceri nene bani pentru copii si pensionari, cand pana si pe Dorobanti e criza....
Eu am o viata simpla. Ma duc la sala, vin acasa si stau la birou in papuci moi si halat. Fac sport si mai fac cate una-alta, asa cat sa ma bucur de viata si sa imi castig painea de toate zilele. Deci eu si criza nu prea ne-am intalnit, ca nu am avut unde. Dar azi....it hit me. Am avut de pierdut vreo jumatate de ora prin Dorobanti asa ca, intrucat mi-era foame si sarisem peste micul dejun mi-am zis ca e indicat sa ma opresc la una din cafenele sa mananc. Sa ne intelegem, nu ceream mult, o omleta/sandwich, un capuccino si o apa. Ora 9.00.
Prima oprire, Rue du Pain. Gol. Intru sfioasa aproape, inauntru nici chelneri nici clienti. Dau sa ies si tocmai apare un baiat care imi spune ca brutaria e inchisa. Zic-asta stiu, dar mic dejun? Niet. Cafea, ca apa n-a venit. Zic buuuuun.Si plec.
Next stop, BT Cafe (ii zice altfel acum, dar eu tot asa ii zic) . Cald, mirosea a trabuc si cafea cu scortisoara. Eram doar eu si cu un domn in varsta care citea un ziar nemtesc. Aici e de mine. Intru, ma asez confortabil la geam, scot pana si laptopul. Apare un chelner, ma intreaba ce vreau. Zic repede, deja mi-era prea foame ca sa mai citesc meniul. A..... n-avem omleta. Salata? Incerc eu timid. Nu, ca nu mai facem salate. Bun. Sandwich? Mai am unul singur. Adjudecat, zic eu.
Cand vine cu el- peste vreo 10 minute - indraznesc sa intreb ce se intampla. Chiar nu mai mananca nimeni dimineata ? Eu nu mai frecventez zona de cativa ani, asa ca nu mai sunt chiar la curent, dar pe vremuri mancam un sandwich inainte de a merge la birou, exact cat sa fiu in forma , era lume dimineata si era chiar amuzant . Nu prea, zice el dezamagit. Dimineata cel putin...cel mult cafele. Nu prea mai aducem mancare.
Ora 9.45
Plecand apoi spre birou am vazut nefericitii care manifestau in fata guvernului. Ce sa mai ceri nene bani pentru copii si pensionari, cand pana si pe Dorobanti e criza....
Mic ghid de supravietuire in dressing
Acum cativa ani, pe cand eram mica si impresionabila, visam sa am atat de multe haine incat sa ma pot imbraca in fiecare zi altfel. Si, desigur, pantofi cat sa pot purta in fiecare zi alta pereche. In fine, intre timp am reusit sa colectionez un numar substantial de pantofi si unul si mai si de haine.
Acum, de ceva vreme, am decis ca e cazul sa le si port si, cum sunt in plin proces de a deveni mai feminina, am decis sa organizez si acest aspect al vietii mele.
Inainte era un soi de aventura. Ma trezeam la timp, ma pregateam sa alerg pe scari cu cafeaua in mana, plina de entuziastm si ....ajungeam in dressing, in fata umeraselor si ma uitam cu o privire tampa si confuza la hainele care nu-mi spuneau nimic. Basca....mi se parea atat de mare efortul de a ma incotzopeni in vreo pereche de pantofi, cand ugg-ii erau atat de confortabili si treningul atat de moale si cald... Asa ca esuam lamentabil, spunandu-mi, mai ceva ca Scarlett O'Hara, ca si maine este o zi si ca o sa ma gandesc la cum ma imbrac de maine. Si coboram tacticos spre stirile de dimineata, cu cafeaua in mana si cizmele pufoase si moi in picioare.
Asta pana cand am realizat ca aveam haine cumparate de cateva luni bune si carora nu le rupsesem nici macar eticheta. Am inceput sa fac un mic si anonim sondaj de opinie la sala, sa vad care e treaba cu fetele. Unele se trezesc cu 3 ore inainte ca sa isi faca parul, sa se machieze si sa se hotarasca in ce se imbrac, dar eu sunt incapabila de acest efort. Pur si simplu imi place sa dorm. As visa sa ma trezesc direct din pat in locul in care am treaba, dar din pacate nu merge asa...Deci mi-am propus sa imi pregatesc de seara hainele pe care urmeaza sa le port a doua zi si sa ignor complet orice tentativa de lene. Sau de creativitate, caci in cateva randuri mi s-a parut ca am idei mai bune dimineata, lucru in totalitate fals. Deci seara, cu creierul limpede si agenda in mana, imi aleg hainele, pantofii si bijuurile, imi pregatesc geanta (asta am invatat-o in timp, cand am realizat csa de fiecare data uitam cate ceva acasa) si mi le asez frumos pentru ca a doua zi de dimineata sa nu trebuiasca sa gandesc prea mult.
Cand totusi chiar nu am chef sa ma impopotzonez la prima ora - mai ales in zilele in care merg la sala la 8 - imi iau frumos hainele intr-o sacosa de carton, impreuna cu pantofii si lenjeria de corp si, dupa ce termin cu sportul, dusul si masajul de rigoare, ma echipez si sunt in forma toata ziua.
Pentru ca nu credeam sa ajung sa spun asta, dar imi place mai mult de mine de cand ma imbrac frumos si sunt mai atenta la detalii.
Besides, daca reusesc vreodata sa fac si micul dejun inainte de a pleca de acasa, cred ca imi ridic statuie singura...
Acum, de ceva vreme, am decis ca e cazul sa le si port si, cum sunt in plin proces de a deveni mai feminina, am decis sa organizez si acest aspect al vietii mele.
Inainte era un soi de aventura. Ma trezeam la timp, ma pregateam sa alerg pe scari cu cafeaua in mana, plina de entuziastm si ....ajungeam in dressing, in fata umeraselor si ma uitam cu o privire tampa si confuza la hainele care nu-mi spuneau nimic. Basca....mi se parea atat de mare efortul de a ma incotzopeni in vreo pereche de pantofi, cand ugg-ii erau atat de confortabili si treningul atat de moale si cald... Asa ca esuam lamentabil, spunandu-mi, mai ceva ca Scarlett O'Hara, ca si maine este o zi si ca o sa ma gandesc la cum ma imbrac de maine. Si coboram tacticos spre stirile de dimineata, cu cafeaua in mana si cizmele pufoase si moi in picioare.
Asta pana cand am realizat ca aveam haine cumparate de cateva luni bune si carora nu le rupsesem nici macar eticheta. Am inceput sa fac un mic si anonim sondaj de opinie la sala, sa vad care e treaba cu fetele. Unele se trezesc cu 3 ore inainte ca sa isi faca parul, sa se machieze si sa se hotarasca in ce se imbrac, dar eu sunt incapabila de acest efort. Pur si simplu imi place sa dorm. As visa sa ma trezesc direct din pat in locul in care am treaba, dar din pacate nu merge asa...Deci mi-am propus sa imi pregatesc de seara hainele pe care urmeaza sa le port a doua zi si sa ignor complet orice tentativa de lene. Sau de creativitate, caci in cateva randuri mi s-a parut ca am idei mai bune dimineata, lucru in totalitate fals. Deci seara, cu creierul limpede si agenda in mana, imi aleg hainele, pantofii si bijuurile, imi pregatesc geanta (asta am invatat-o in timp, cand am realizat csa de fiecare data uitam cate ceva acasa) si mi le asez frumos pentru ca a doua zi de dimineata sa nu trebuiasca sa gandesc prea mult.
Cand totusi chiar nu am chef sa ma impopotzonez la prima ora - mai ales in zilele in care merg la sala la 8 - imi iau frumos hainele intr-o sacosa de carton, impreuna cu pantofii si lenjeria de corp si, dupa ce termin cu sportul, dusul si masajul de rigoare, ma echipez si sunt in forma toata ziua.
Pentru ca nu credeam sa ajung sa spun asta, dar imi place mai mult de mine de cand ma imbrac frumos si sunt mai atenta la detalii.
Besides, daca reusesc vreodata sa fac si micul dejun inainte de a pleca de acasa, cred ca imi ridic statuie singura...
12 mai 2010
Macarons, primavara
Mie primavara imi place mult, cam cel mai mult, de fapt. E anotimp de indragosteala, de plimbari, de calatorii, de tot felul de lucruri frumoase. In general, primavara am si cele mai frumoase idei si mi se intampla si cele mai frumoase calatorii. Nu sunt eu vreo mare turista, in mare din comoditate si mai ales datorita faptului ca imi place la Bucuresti. Dar cand plec, ma bucur .
Destinatia mea preferata ramane insa Parisul. Am umblat pe cateva continente, am vizitat ceva locuri, dar tot acolo imi place cel mai mult. Cand eram mica, tata pleca la Paris si imi aducea mereu de acolo carti si imagini cu flori si parcuri, poze idealizate ale unui oras deja frumos. Imi spunea ca la Paris miroase frumos a flori, ca lumea se imbraca frumos si ca e chic sa circuli cu metroul. Iar eu am crescut in atmosfera asta, cu povestile profesoarei mele de franceza, care traise vreo 30 de ani la Paris si care imi spunea cele mai minunate lucruri despre oras.
Asa ca si acum imi place acolo. Stiu acum ca Parisul nu miroase a flori, ca metroul nu e chic dar e util si ca orasul e frumos atunci cand ai chef si pofta de viata. Culmea, prima data cand am ajuns acolo eram cu sufletul zdrente. Acum cativa ani, lumea mea se sparsese in bucati, iar eu am plecat cu sufletul gol spre un oras la care doar visasem. Masutele inghesuite din Marais si o doza sanatoasa de Mojito imaprtita frateste cu doi gay necunoscuti au facut ca dilemele mele existentiale sa dispara pe moment, iar eu am putut sa ma bucur de frumusetea locului. Caci orasul e intr-adevar minunat, iar in luna mai e si mai mult de atat. Ma gandeam ca daca ar fi sa am vreo dorinta, mi-as dori ca in fiecare luna sa fie luna mai. Si daca s-ar putea ca Bucurestiul sa fie Paris, ar fi senzational, dar sa ramanem totusi in plan real.
Asa ca prima mea vizita la Paris a fost a unui olog, a unui invalid care incerca sa mearga totusi fara un picior. Si mi-a prins bine, am mers mult si am gandit mult, am invatat ca bucuriile pot fi si solitare si ca uneori e mai bine sa nu vorbesti despre nimic.
Apoi, cateva saptamani mai tarziu, am trait o alta poveste, am descoperit un Paris exclusivist, al hotelurilor din centru si al restaurantelor cu staif. Atunci, in dezmeticeala surprizelor de tot felul, am descoperit micile bule crocante ca un vis, cu arome de toate felurile si crusta crantzanitoare de zahar.
Habar n-aveam eu de macarons, eu ma bucuram ca traversasem L'Etoile pe deasupra, fugind fericita printre masini. Bref, pentru ca nu stiu de ce totusi scriu despre asta, mi-a placut intotdeauna orasul asta care m-a gazduit si in fericire ca si in tristete, cu cafelele negre baute dimineata devreme, cu stradutele frumoase si locurile in care poti fi pentru o zi printesa.
Acum e frumos si la Bucuresti, stau intr-un cartier frumos, ma imbrac frumos si uneori merg cu bicicleta. Merg la un coafor frantuzesc, unde ma conversez in franceza cu personalul. Iau paine de la o brutarie traditionala frantuzeasca, mananc la un restaurant frantuzesc si ocazional ma intretin cu cei cativa cunoscuti francezi de pe langa noi.
Cu toate astea insa, doua lucruri nu am gasit inca la Bucuresti - linistea de a-mi trai deopotriva bucuriile si dramele personale si macarons, micile bule de fericire gustativa....
Destinatia mea preferata ramane insa Parisul. Am umblat pe cateva continente, am vizitat ceva locuri, dar tot acolo imi place cel mai mult. Cand eram mica, tata pleca la Paris si imi aducea mereu de acolo carti si imagini cu flori si parcuri, poze idealizate ale unui oras deja frumos. Imi spunea ca la Paris miroase frumos a flori, ca lumea se imbraca frumos si ca e chic sa circuli cu metroul. Iar eu am crescut in atmosfera asta, cu povestile profesoarei mele de franceza, care traise vreo 30 de ani la Paris si care imi spunea cele mai minunate lucruri despre oras.
Asa ca si acum imi place acolo. Stiu acum ca Parisul nu miroase a flori, ca metroul nu e chic dar e util si ca orasul e frumos atunci cand ai chef si pofta de viata. Culmea, prima data cand am ajuns acolo eram cu sufletul zdrente. Acum cativa ani, lumea mea se sparsese in bucati, iar eu am plecat cu sufletul gol spre un oras la care doar visasem. Masutele inghesuite din Marais si o doza sanatoasa de Mojito imaprtita frateste cu doi gay necunoscuti au facut ca dilemele mele existentiale sa dispara pe moment, iar eu am putut sa ma bucur de frumusetea locului. Caci orasul e intr-adevar minunat, iar in luna mai e si mai mult de atat. Ma gandeam ca daca ar fi sa am vreo dorinta, mi-as dori ca in fiecare luna sa fie luna mai. Si daca s-ar putea ca Bucurestiul sa fie Paris, ar fi senzational, dar sa ramanem totusi in plan real.
Asa ca prima mea vizita la Paris a fost a unui olog, a unui invalid care incerca sa mearga totusi fara un picior. Si mi-a prins bine, am mers mult si am gandit mult, am invatat ca bucuriile pot fi si solitare si ca uneori e mai bine sa nu vorbesti despre nimic.
Apoi, cateva saptamani mai tarziu, am trait o alta poveste, am descoperit un Paris exclusivist, al hotelurilor din centru si al restaurantelor cu staif. Atunci, in dezmeticeala surprizelor de tot felul, am descoperit micile bule crocante ca un vis, cu arome de toate felurile si crusta crantzanitoare de zahar.
Habar n-aveam eu de macarons, eu ma bucuram ca traversasem L'Etoile pe deasupra, fugind fericita printre masini. Bref, pentru ca nu stiu de ce totusi scriu despre asta, mi-a placut intotdeauna orasul asta care m-a gazduit si in fericire ca si in tristete, cu cafelele negre baute dimineata devreme, cu stradutele frumoase si locurile in care poti fi pentru o zi printesa.
Acum e frumos si la Bucuresti, stau intr-un cartier frumos, ma imbrac frumos si uneori merg cu bicicleta. Merg la un coafor frantuzesc, unde ma conversez in franceza cu personalul. Iau paine de la o brutarie traditionala frantuzeasca, mananc la un restaurant frantuzesc si ocazional ma intretin cu cei cativa cunoscuti francezi de pe langa noi.
Cu toate astea insa, doua lucruri nu am gasit inca la Bucuresti - linistea de a-mi trai deopotriva bucuriile si dramele personale si macarons, micile bule de fericire gustativa....
7 mai 2010
Sanatate de la nastere
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
